| Subiect: | Casa Moruzi sau „Casa cu lanțuri” | Autor: | Cornel D. | |
| Perioada: | 1814 -1941 | Foto: | relevee.uauim.ro | |
| Localizare: | Calea Victoriei Nr. 117 | Contributii: | ||
| Adresa alternativa: | Calea Victoriei Nr. 131 | Google Maps |
Casa Crețulescu-Cantacuzino-Moruzi sau „Casa cu lanțuri” se afla pe Podul Mogoșoaiei în fosta mahala a Popei Cozma și a reușit să reziste vicisitudinilor vremii până în anul 1941. A fost zidită de către medelnicerul Ioniță Crețulescu, la sfârșitul veacului al XVIII-lea, pe un loc primit ca zestre de la socrul său, stolnicul Iordache Neculescu. Afectat în timpul războiului ruso-otoman (1806-1812), imobilul a fost renovat de către marele vornic Costache Crețulescu între anii 1812 și 1814. Însă, plecarea sa neașteptată din această lume, petrecută în anul 1814, a făcut ca meremetul (reparația) casei să fie continuat de către tânăra sa văduvă, în vârstă de doar 20 de ani, cocoana Măndica, ajutată chiar și de către soacra sa vitregă, Smaranda Crețulescu, cu care a împărțit cheltuielile în valoare de aproximativ 1.500 de taleri. Cu prilejul căsătoriei încheiate între Grigore Cantacuzino cu fiica văduvei, Roxanda, pe 8 iunie 1830, casa părintească a trecut în proprietatea acestuia. În anul 1838, noul proprietar i-a cerut arhitectului francez Lepetit să
La sfârșitul secolului al XIX-lea, casa a ajuns în stăpânirea lui Dumitru Panaiot Moruzi, poreclit „Kneazul” după căsătoria sa cu Smărăndița, nepoata cocoanei Măndica ajunsă la venerabila vârstă de 82 ani. Devenise tradiție de familie ca această locuință să fie lăsată celui mai tânăr descendent.
De-a lungul timpului, imobilul a cunoscut mai multe transformări impuse de necesitățile timpului, ca de pildă adăugarea, în spate, a unei aripi și a unei odăi, fostul iatac al Smărăndiței, care a înlocuit un frumos cerdac în partea nordică. Accesul în curtea înconjurătoare a casei se făcea printr-o poartă mare la Pod, prevăzută cu uși masive de lemn susținute de înalte coloane pătrate, de piatră, în timp ce ieșirea se făcea prin latura de sud a curții. Rațiunile urbanistice de aliniere a vechiului Pod au făcut ca trotuarul să se îngusteze spre intrarea principală a curții, astfel că au fost așezați la stradă, de-a lungul fațadei casei, niște stâlpi de piatră legați între ei cu lanțuri groase de fier, de la care provine și numele de „Casa cu lanțuri”. Ulterior, acești piloni au fost îndepărtați tot din motive edilitare.
Casa a beneficiat de un foișor cu scară exterioară de acces. La începutul secolului al XIX-lea, după stilul francez, a fost construită o altă scară dublă, în sala din mijloc de la parter, căreia i s-a făcut un luminător, foișorul a fost închis și s-a adăugat un vestiar. Pentru a adapta casa noilor cerințe ale vremii și sub influența arhitecturii franceze, proprietarul a adus și alte modificări prin adăugarea unor pilaștri corintici la etaj, care însă nu aveau nicio legătură cu restul construcției. În schimb, la parter a fost păstrat aspectul naiv cu suprafețele scobite, așa cum se poate observa la cule. Este posibil ca grajdul și locuința pentru servitori, aflate în spatele curții, să fi fost zidite odată cu construcția imobilului.
Planul acestei case era cel specific caselor boierești de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, având camere așezate de o parte și de alta a unei săli centrale care, prin prelungire, conferea imobilului planul unei cruci. W. Jänecke, acela care s-a preocupat de această locuință, o considera chiar prototipul vechilor case boierești, prin prisma poziției sale, a așezării camerelor pe o sală lungă și întunecoasă, a spațiosului hol cu scări impunătoare care permiteau accesul la etaj.
În marea sală a casei au avut loc întruniri politice la care au participat importante personalități ale vremii, ca de pildă Barbu Catargiu, Iancu Câmpineanu, Iancu Rosetti, Constantin M. Mano, Scarlat Crețulescu, sub conducerea decanului de vârstă Manolache Băleanu, ce au pus temeliile necesare unei țări – egalitatea legii și a dărilor, dezrobirea țiganilor, răspunderea ministerială, libertatea tiparului, instrucția generală și gratuită, emanciparea mănăstirilor închinate ș.a. De asemenea, aici au fost organizate baluri, petreceri literare sau artistice.
O primă încercare de dispariție a casei a avut loc în anul 1929, când s-a dorit trasarea unei străzi, însă imobilul și-a mai continuat existența cu puțin peste un deceniu. În februarie 1930, Consiliul Comunal condus de primarul Dem I. Dobrescu (1930-1934) a atribuit această casă, care până atunci adăpostise Direcția Serviciului Sanitar, proaspătului Muzeu Municipal, înființat, prin strădania istoricului Nicolae Iorga, încă din anul 1921.
Cu toate că a fost declarată monument istoric, în ciuda protestelor Comisiei Monumentelor Istorice și a promisiunii Primăriei de a ridica o casă asemănătoare într-o altă parte a urbei, Casa Moruzi a fost dărâmată în cursul anului 1941, deoarece fusese serios afectată de cutremurul din 10 noiembrie 1940, deși era una dintre puținele exemplare de case boierești bucureștene care se mai păstrau din secolul al XIX-lea.
(Facebook - Casa Filipescu Cesianu's Post)Textul de mai jos a fost produs cu ajutorul inteligentei artificiale(Gemini AI):
Casa Moruzi (Casa cu lanțuri) – leagănul memoriei urbane și primul muzeu al Capitalei
Construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea pe Calea Victoriei nr. 117 (în preajma actualului Bulevard Dacia) și renovată între 1812–1814 de marele vornic Costache Crețulescu, Casa Moruzi – cunoscută și sub numele de „Casa cu lanțuri” sau reședința „Kneazului” – a reprezentat una dintre cele mai valoroase culmi ale arhitecturii vechi boierești din București. Trecând prin mâinile unor familii ilustre precum Cantacuzino și Moruzi, imobilul a fost transformat din curte boierească în spațiu de ocrotire a identității naționale, devenind primul muzeu oficial dedicat istoriei Capitalei.
Înființarea Muzeului Municipal și generozitatea elitelor
La sfârșitul lunii iunie 1921, Consiliul Comunal București a aprobat propunerea primarului dr. Gh. Gheorghian de a înființa „Muzeul Comunal București”, iar în februarie 1930 clădirea Casei Moruzi a fost atribuită drept sediu oficial. Inaugurarea a avut loc la 22 noiembrie 1931, în prezența unor personalități marcante precum Nicolae Iorga, primarul general Dem I. Dobrescu și foștii primari Gh. Corbescu și Emil Petrescu.
Așa cum mărturisește cu entuziasm Radu D. Rosetti în volumul său „Vechituri”, succesul din primele luni s-a datorat implicării sufletești a unui comitet efervescent – format din dr. G. Severeanu, C. Orghidan, I. Pincas, Dinu Rosetti și G. Florescu. Aceștia nu s-au limitat doar la o ordonare cronologică a vestigiilor, ci au adus din propriile case sau au dăruit colecții particulare, impulsionând întreaga comunitate să contribuie la patrimoniul național.
O călătorie în timp: de la preistorie la modernitate
Muzeul adăuga o perspectivă uimitoare asupra trecutului îndepărtat. Săpăturile arheologice conduse de Dinu Rosetti în zone precum Dealul Spirii, Ciurel, Bucureștii Noi sau Lacul Tei – ghidate științific de Ion Andrieşescu – au scos la iveală idoli, monede și unelte din epocile de piatră, bronz și fier. Vizitatorul descoperea astfel continuitatea și puterea tradiției: motivele de pe vasele străvechi se regăseau intacte pe iile și fotele țărăncilor de mai târziu.
Secțiunile muzeului acopereau o paletă impresionantă de domenii:
Numismatică și Metrologie: O colecție excepțională de monede (inclusiv emisiuni muntenești și moldovenești din perioada 1364–1799) prezentată de dr. G. Severeanu, alături de vechi unități de măsură (ocaua, cotul, dramul sau kilogramul de porțelan din timpul ocupației din 1917).
Artă Sacră și Documente Istorice: Manuscrise ale voievozilor, hărți vechi (inclusiv primul plan al Bucureștilor realizat de Barotin în 1865), potire, icoane brâncovenești și fotografii de arhivă.
Muzică și Etnografie: Vitrine dedicate lui Dumitru Florescu – boier, magistrat și inițiator al Conservatorului de muzică în 1859 – creatorul romanței „Steluța” și al unor piese ce au inspirat imnuri naționale.
Note de umor urban: O secțiune aparte conținea documente pitorești, cum a fost afișul din 1850 al „sportensei” Karolina Paukert, care rula pe Podul Mogoșoaiei, oferind o imagine vie a vieții bucureștene de altădată.
Apusul unei epoci și destinul tragic al clădirii
Destinul Casei Moruzi a fost frânt în secolul XX de vitregiile istoriei și ale naturii. În toamna anului 1940, clădirea a fost grav avariată de cutremur, ceea ce a dus la mutarea parțială a colecțiilor. În ciuda eforturilor depuse de arhitecți precum Horia Teodoru, care au pledat prin memorii și studii pentru salvarea monumentului și adaptarea minoră a planului de sistematizare a Capitalei (propunând o supra-lărgire cu insulă care să pună în valoare fațadele), Casa Moruzi nu a mai putut fi restaurată.
Imobilul a fost demolat în 1941–1943 pentru a face loc prelungirii Bulevardului Dacia. Colecțiile sale au trecut prin pribegie – mutate temporar pe strada Ştirbei Vodă, apoi în fosta casă Cesianu (Calea Victoriei nr. 151) și evacuate în comuna Rașnic (Dolj) în timpul bombardamentelor din 1944.
Concluzie
Astăzi, Casa cu lanțuri mai trăiește doar în paginile de cronici, în amintirile scriitorilor interbelici și în patrimoniul de aproape 400.000 de piese al Muzeului Municipiului Bucureşti, care își continuă activitatea în Palatul Suțu. Terenul pe care altădată se înălța reședința boierească adăpostește astăzi o grădină liniștită, străjuită de aceiași arbori bătrâni care odinioară i-au umbrit curtea. Casa Moruzi rămâne simbolul dureros al unui București pierdut, dar și dovada vie că dragostea pentru trecut poate înălța, fie și pentru o clipă, cel dintâi templu al memoriei urbane.
 |
| 1846 Planul Rudolf Artur Borroczyn |
 |
| 1852 Planul Rudolf Artur Borroczyn |
 |
| 1852 Planul Rudolf Artur Borroczyn |
 |
| 1856 |
 |
| 1899 |
 |
| 1911 |
_Jean_Alexandru_Steriadi_1919.jpg) |
| Casa Moruzzi (Casa_cu_lanțuri) Jean Alexandru Steriadi 1919 |
.jpg)
 |
| 1869 Moritz Benedict Baer - Casa Moruzzi de pe Podul Mogoşoaiei. |
 |
| 1869 Moritz Benedict Baer - Casa Moruzzi de pe Podul Mogoşoaiei. |
 |
| 1900 |
 |
| 1911 |
 |
| 1921 |
 |
| 1936 |
.jpg)
