| Subiect: | Casa Ilie Niculescu - Dorobantu | Autor: | Cornel D | |
| Perioada: | 1913-Prezent | Foto: | Diverse | |
| Localizare: | Str. General Gheorghe Manu Nr. 9 | Adresa Alternativa: | Strada Verde Nr. 9 | |
| . |
Geneza unui palat: Viziunea Tațianei Niculescu-Dorobanțu.
Istoria acestui imobil este indisolubil legată de destinele a două importante familii ale României moderne. Clădirea a fost ridicată la inițiativa Tațianei Niculescu-Dorobanțu (născută Brătianu, 1870–1940), una dintre cele patru fiice ale omului politic Ion C. Brătianu. În anul 1900, Tațiana s-a căsătorit cu Ilie I. Niculescu-Dorobanțu (1873–1943), personalitate a lumii politice liberale, prefect de Ilfov și președinte al Consiliului de administrație al Băncii Ilfov, un cuplu a cărui influență se făcea simțită și prin alte proprietăți de prestigiu, precum conacul Darvari din apropierea capitalei.
Construcția palatului s-a derulat pe o perioadă extinsă, între 1911 și 1923. Într-o scrisoare plină de entuziasm trimisă din Franța la 25 septembrie 1913 către Sabina Cantacuzino, Tațiana nota cu mândrie:
„De castelele de pe Loire nu îţi mai vorbesc, sunt orbită de atâtea frumuseți şi foarte mândră am constatat că, fără comparație posibilă cu acestea, casa mea este foarte frumoasă. Din păcate, din cauza străzii înguste, palatul pare înghesuit.”
Într-o corespondență anterioară, din mai 1910, adresată surorii sale Măriuţa Pillat, proprietara sublinia opțiunea stilistică asumată: „cred că vom avea o casă foarte frumoasă în stil Louis XII, cu piatră sculptată şi brique aparentă”.
Arhitectura și eclectismul detaliilor
Planurile originale, purtând semnătura reputatului arhitect Grigore Cerchez (Cerkez), prevedeau „un corp de clădire cu 2, 3 şi 4 caturi, de zid masiv, acoperit cu ţiglă”, desfășurat pe o suprafață generoasă de 668,29 mp.
Ceea ce impresionează și astăzi la Casa Niculescu-Dorobanțu este dramatismul volumetric și bogăția detaliilor ornamentale. Clădirea amintește prin verticalitatea sa de arhitectura ecleziastică gotică, remarcându-se prin:
Zidăria din cărămidă aparentă, pusă în valoare prin nuanțe variate de roșu;
Turnurile impunătoare și portalul fastuos al intrării;
Ferestrele monumentale cu menouri sculptate în piatră, caracteristice stilului neogotic francez;
Elementele decorative complexe, de la detaliile traforate ale teraselor și cornișe elaborate, până la garguie, vitralii și arce frânte care brăzdează atât exteriorul, cât și spațiile interioare.
Interiorul a fost gândit ca un veritabil muzeu intim. Pentru mobilarea camerelor, Tațiana Niculescu-Dorobanțu a căutat piese de artă tradițională românească, dar și achiziții rafinate din anticariatele pariziene și muncheneze, la care s-au adăugat mobilier și tapiserii comandate direct din Spania. Perfecționismul proprietarei era binecunoscut în epocă, aceasta amânând prezentarea spațiilor până în momentul în care fiecare detaliu decorativ își găsea locul definitiv.
Destine frânte și transformări istorice
Destinul familiei a fost umbrit de o tragedie profundă: cuplul a avut un singur fiu, Ion I. Niculescu-Dorobanțu (1901–1922), a cărui viață s-a stins prematur la doar 21 de ani. În amintirea sa și ca o dovadă de înaltă responsabilitate culturală, prin testamentul redactat ulterior, Ilie I. Niculescu-Dorobanțu a ales să doneze impunătoarea clădire Așezământului Ion C. Brătianu, impunând condiția transformării ei într-un muzeu dedicat memoriei familiei sub denumirea de Muzeul „Ilie, Tațiana și Ion Niculescu-Dorobanțu”.
Parcursul istoric de după cel de-Al Doilea Război Mondial a adus însă schimbări radicale. Între 1948 și 1957, bijuterija arhitecturală a fost retrogradată la funcțiunea utilitară de cantină destinată salariaților Ministerului Industriei Metalurgice și Construcției de Mașini. Din fericire, intervenția fermă a Direcției Monumentelor Istorice din 1956 — care a clasat imobilul drept „unul dintre cele mai valoroase ale Capitalei din punctul de vedere al artei arhitecturale” — a salvat clădirea de la o degradare totală. Trecută în patrimoniul Ministerului Culturii și Învățământului și supusă unor lucrări necesare de consolidare, casa a primit din 1958 o nouă vocație cultural-artistică, devenind căminul Școlii medii tehnice de coregrafie, unde sute de elevi aveau să deprindă tainele dansului clasic.
Concluzie
Casa Ilie Niculescu-Dorobanțu rămâne un reper efigic al Bucureștiului istoric. Prin îmbinarea viziunii artistice a Tațianei Brătianu cu geniul creator al arhitecturii lui Grigore Cerchez, acest palat neogotic transcendă simpla funcție de locuință aristocratică, devenind un testament al memoriei urbane, al rezilienței culturale și al rafinamentului unei epoci de aur a capitalei.
O parte din fotografii fac parte din colectia arhitectului Madalin Ghigeanu. De asemenea Teo Raducan.
 |
| 1899 |
 |
| 1911 |
 |
| 1910 |
.jpg)
