Once Upon A Time in Bucharest

Monday, 19 October 2026

Hanul cu Tei

Subiect:	Hanul cu Tei	Autor:	Cornel D.
Perioada:	1833	Foto:	Diverse
Localizare:	Strada Hanul cu Tei	Contributii:
.		Google Maps

Hanul cu Tei a fost construit in 1833 de catre Anastasie Hagi Gheorghe Polizu, si Stefan Popovici. Acestia aveau cateva pravalii in zona care va deveni "Hanul cu Tei". In timp au cumparat si alte pravalii din vecinatate de la proprietarii lor, Mindelea, Irgolda, Blenda si un oarecare "Moise ovreiul". Toate pravaliile au fost demolate pe locul lor construindu-se Hanul cu Tei sau asa cum il numeau proprietarii "bezestenul", din ulita cea mare a Marchitanilor (strada Lipscani de astazi). Proprietarii aveau parti egale ale hanului "cu toata cheltuiala de tovarasie pa din doua frateste, un ban si un ban, de la a lui urzire(fnceput) si pana in sfarsit de cheie, cu marcile(initialele) noastre deasupra amandurora portilor. Intr-adevar deasupra celor dou porti de intrare se aflau initialele celor doi proprietari intr-o stucatura cu diferite ornamentatii, literile A.P. si S.P., initialele proprietarilor de atunci ai hanului si anul 1833.

Hanul cu Tei din ciclul "București pitoresc"

Alexandru Poitevin-Skeleti

Hanul se intindea intre strazile Lipscani si Blanari de astazi. Hanul cu tei se invecina pe Str. Blanari cu Hanul lui Zamfir ajuns mai tarziu in proprietatea lui Simion arnautu' si cunoscut pana pe la sfarsitul secolului XIX sub numele de Hanul Pescarului. Spre rasarit se invecina cu cladirea care mai tarziu va deveni Hotelul Kiriazi.

Numele hanului se pare ca se trage de la cei cateva tei aflati in curtea hanului.

In August 1835, cei doi proprietari, mentionati mai sus finalizeaza impartirea hanului in doau: Anastasie H.G. Polizu intra in posesia celor 14 pravalii dinspre apus, iar tovarasul sau Stefan Popovici isi asuma 14 pravalii situate in partea de rasarit a hanului. Locurile comune cum ar fi coridoarele si facilitatile chiriasilor impreuna cu camera unde locuia ingrijitorul hanului raman in proprietate comuna.

Fiecare proprietar isi va repara partea lui din proprietate. Cat priveste portile de la intrari, caldaramul, curatenia drumului interior si salariul "hangiului" acestea vor fi cheltuieli comune.

Hanul cu Tei din Bucuresti este probabil singurul han bucurestean care si-a pastrat in cea mai mare parte pitorescul si caracteristicele originale.

Vechile ferestre ale hanului inainte de
renovarile din 1970. Se pot vedea
obloanele de fier care se inchideau cu un drug.

Asa dupa cum am mentionat hanul se intindea intre strazile Lipscani si blanari si avea pravaliile insiruite pe dreapta si pe stanga iar intre ele era o stradela care pana in 1916 a fost pavata cu piatr a de rau.

Toate pravaliile erau "asezate pe pivniti adanci cu bolte mari care se vad si astazi, de asemenea tavanele pravalitor erau lucrate tot cu bolte". Toate pravaliile aveau obloane de fier care se inchideau pe timpul noptii. Ferestrele si usile aveau un drug de metal cu belciuge la extremitati.
La intrarile hanului, de o parte si de alta, se aflau niste stalpi de piatra, inalti ca de vreun metru, si destul de grosi, destnati a apara stricarea zidurilor de carutele cu marfuri care intrau si ieseau din han.

La 1 Iunie 1837, Stefan Popovici, unul din cei doi proprietari ai Hanului cu Tei, vinde lui Ioan Lambru Polizu doua din cele paisprezece bolti(pravalii) ce le are acolo pentru 1650 galbeni imparatesti. Actul de vanzare este intarit, in afara de iscalitura proprietarului, cu o serie intreaga de semnaturi grecesti si romanesti din care amintim pe-ale urmatorilor: Dumitra Popovici, sotie, Marita Popovici, Anastasie Hagi Gheorghe Polizu, Toma Popescu, Tordache Rusescu (Rusascu) si Zoita(Domnita) Titoptoleos.

Stefan Popovici a fost nevoit sa vanda o parte din proprietate datorita unor datorii pe care le avea si nu a fost in stare sa le onoreze. Imprumutul a fost aranjat cu amanetare a o parte, din han, banii fiind imprumutati de la negutatorul Iacob Diamandidi din Viena si dela Anastasie Hagi Gheorghe Polizu, Ioan Polizu, HristacheS toianovici si Ioan Pavlovici.

Ioan Lambru Polizu noul proprietar ramane in stapanirea celor doua pravalii pana la inceputul anului 1853 cand le vinde lui Gheorgachi Hagi Anghel, pentru 56.700 lei. Din actul de vanzare aflam ca una dina ceste pravalii se afala Ulita/strada Blanari paste drum de Hanul lui Simeon arnautu. Aceasta informatie ne arata locul unde se afla acest han.

1852

1856

1871

1899

1933 Intrarea din Strada Blanari

Hanul cu Tei

1944

Hanul cu Tei in jur de 1975, photo by George Șerban

Fotografii din colectia Agerpres din 1989

Intrarea din strada Liscani având deasupra sigla cu inițialele proprietarilor și anul construcției.

Spatiu comercial subsol Hanul cu Tei

2012

=================================================

Sunday, 18 October 2026

Casa Gh. Dem. Teodoreacu

Subiect:	Casa Gh. Dem. Teodoreacu	Autor:	Cornel D.
Perioada:		Foto:
Localizare:	Str Mircea Voda	Contributii:
Adresa alternativa:	..........	Google Maps

Casa Ministrului profesor Gh. Dem. Teodoreacu, Str Mircea Voda

Multumim pentru vizita!

=================================================

"Focul cel mare" 1847

Subiect:	Focul cel mare 1847	Autor:	Cornel D.
Perioada:	1847	Foto:
Localizare:	Bucuresci	Contributii:
Adresa alternativa:		Google Maps

„Focul cel Mare” din 23 martie 1847, din ziua de Pasti, a fost cel mai distrugător incendiu din istoria Bucureștiului.

Înaintea incendiuluidin 1847, a existat un vechi obicei în care Paștele era sărbătorit prin impuscaturi fie cu pusti sau pistoale.

Initial focul a fost initiat de un pistol descărcat accidental de un copil în fânul unui șopron aflat langa casa cluceresei Zoița Drugăneasca (lângă Biserica Sfântul Dumitru), focul fiind amplificat de un vânt puternic dinspre vest. Casa se afla lângă metohul Episcopiei Buzăului de la biserica Sf. Dimitrie, și lângă hanul Constantin Vodă, poziționată chiar în centrul orașului, în zona cu cele mai multe clădiri.
Focul a continuat să se extindă, cuprinzând diverse cartiere, ajungând chiar până la periferia orașului din spre răsărit.

Inprimele zile dupa declansarea incendiului numărul clădirilor afectate nu era cunoscut cu exactitate, se știa doar că focul a acaparat zone și clădiri precum: mahalaua Sf. Dimitrie (de la biserică la vale), ulița Franțuzească pe partea stângă (azi stradaFranceza), ulița Nemțească (str. Smârdan), ulița Șelarilor, Pușcăria (Piața de Flori), Lipscăniilor de la Picollo încolo, Marchitaniilor, Hanul lui Zamfir (pe Bulevardul 1848, în dosul Bisericii Sf. Ilie Kalinderu), Bogasieriile, Brașoveniile, ulița Bărăției cu biserica, ulița Zarzavagiilor, Hanul lui Papazoglu (în dosul Bărăției), Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Târgul Cucului și Pescăriile vechi.
Eventual incendiul a fost oprit mulțumită prezenței pompierilor care au fost ajutați și de soldați.

Intre 1.850 si 2.000 de clădiri au fost distruse (incluzand sute de case, prăvălii cu și fără etaj, hanuri și biserici). Dintre acestea 686 au fost locuințe și case particulare, peste 1.100 de magazine, 10 hanuri și 12 biserici.
Circa o treime din capitală (peste 60 de hectare) a fost distrusa.
Pagube au fost estimate la peste 100 de milioane de lei (la valoarea de atunci).
Se pare ca au fost 15 morți, oficiali, și mii de sinistrați.

Incendiul a durat câteva săptămâni până când să fie oprit de tot. Multe persoane particulare care aveau locuințele și prăvăliile afectate de foc au început să acționeze pe cont propriu la reconstruirea acestora, fapt care a dus la cererea mare de materiale, fapt care a dus la creșterea semnificativa a prețurilor nu doar pentru materiale dar și pentru alimente.

Statul a conceput eventual un plan pentru strângerea de fonduri de reparații a orașului, pagubele cauzate de incendiu fiind figurate la 100.000.000 de lei. Printre primele donații considerabile se numără 6000 de galbeni donați de domnitorul Gheorghe Bibescu. Mitropolia împreună cu episcopiile au contribuit cu un sfert din venitul pe an; adică 500.000 de lei. Casa centrală a contribuit cu toate veniturile pe anul respectiv; adică 220.000 de lei. Mânăstirile au contribuit cu 700.000 de lei. Casa visteriei a contribuit din rezervele sale 300.000 de lei. Funcționarii și militarii au contribuit fiecare cu o lună de salariu; adică 300.000 de lei; unde o lună de salariu începea de la 300 de lei. Primăriile au contribuit din rezerve 180.000 de lei. În total, s-a adunat o sumă de 2.200.000 de lei.

Pentru reconstructie s-au strâns fonduri importante (peste 3 milioane de lei) din țară și din străinătate (oferite de Țarul Rusiei, Sultanul Otoman, Austria, familia Rothschild și Sinas).
Sub conducerea arhitectului Rudolf Arthur von Borroczyn, incendiul a dat șansa sistematizării Capitalei: s-au lărgit străzile înguste și s-a trecut la construirea de clădiri durabile din cărămidă în locul celor vechi din lemn.
Planul de sistematizare din 16 mai 1847 a transformat radical centrul comercial al Capitalei, punând bazele Bucureștiului modern. Conceput sub conducerea inginerului și baronului de origine austriacă Rudolf Arthur von Borroczyn, planul a profitat de „curățarea” forțată a zonei de către incendiu pentru a impune reguli urbanistice occidentale.
Majoritatea străzilor din perimetrul ars (în special între Biserica Sf. Gheorghe Nou și Spitalul Colțea) erau extrem de înguste, întortocheate și asimetrice. Planul a impus alinierea lor obligatorie.
Primaria a stabilit un nou plan pentru organizarea piețelor publice moderne, cum a fost reorganizarea completă a Pieței Sfântului Gheorghe Nou.

A fost interzisa definitiv reconstruirea clădirilor din lemn în zona centrală. Noile imobile trebuiau ridicate exclusiv din piatră sau cărămidă. Clădirile noi au primit un aspect uniform, de tip occidental, cu două niveluri: parterul era rezervat magazinului sau atelierului, iar etajul superior servea drept locuință. Pentru a preveni răspândirea rapidă a scânteilor, s-a interzis utilizarea șindrilei (provoaca incendii ușor), obligând proprietarii să folosească tabla sau țigla.

Atelierele meșteșugărești care lucrau direct cu focul (fierării, brutării, topitorii) au fost complet scoase din zona centrală a orașului și mutate la periferie. Planul a prevăzut montarea primelor rețele mai dense de conducte de apă și cișmele stradale în puncte cheie, asigurând astfel rezerve în caz de un nou incendiu.

Tragedia a dus la organizarea primului serviciu stabil și modern de pompieri din București.

Harta exactă a dezastrului și a reconstrucției se regăsește în Planul maiorului Rudolf Arthur von Borroczyn din 1847, completat de versiunea sa din 1852. Acest plan cadastral a delimitat cu precizie cele 64 de hectare (158.730 de stânjeni) distruse de foc, zonă ocupată în principal de inima comercială a orașului.

Focul a distrus complet sau parțial 12 biserici mari și mahalalele formate în jurul lor, care au fost ulterior redesenate și reconstruite de la zero.

Mahalalele incluse pe harta reconstrucției radicale:

Centrul Comercial Central (Ulița Franțuzească - Șelari): Mahalalele Sfântul Dumitru (locul de unde a pornit incendiul) și Sfântul Nicolae-Șelari. Aici străzile au fost complet aliniate, iar vechile dughene de lemn au fost interzise.

Zona Curtea Veche și Hanurile Mari: Mahalalele Curtea Veche (două parohii), Bărăția și Sfântul Gheorghe-Nou. În această zonă, Borroczyn a eliminat străzi întregi pentru a crea noi spații publice, inclusiv Piața Sfântului Gheorghe Nou (pe locul fostei pușcării?).

Cartierele Estice și Meșteșugărești: Mahalalele Sfântul Gheorghe-Vechi, Stelea, Udricani, Vergului, Lucaci și Ceauș Radu.

Periferia zonei afectate (reconstruite parțial): Mahalalele Colțea, Răzvanul, Sfântul Ștefan, Sfântul Ioan Nou, Sfânta Vineri, Oltenii, Delea Nouă și Hagiului.

O atenție deosebită pe harta noului București a primit-o mahalaua comercială Târgul Cucului. Inginerul Borroczyn a trasat aici străzi perfect drepte și largi, rupând complet legătura cu aspectul haotic, de tip medieval-oriental, pe care zona îl avea înainte de martie 1847.

Notă istorică: Din planul original de reconstrucție din 1847 realizat de Borroczyn, planșa numărul 50 (care acoperea zona Curții Vechi și actuala Piață a Unirii) a dispărut misterios la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă topografia exactă a fost salvată datorită hărții sale mai restrânse din 1852.

Planșa numărul 50 reprezintă cel mai faimos și regretat „mister cartografic” din istoria urbanismului bucureștean. Aceasta făcea parte din legendarul Plan Borroczyn, prima cartografiere cadastrală științifică a Bucureștiului, predată domnitorului Gheorghe Bibescu în aprilie 1846. Planul original era uriaș și extrem de minuțios, fiind format din 100 de planșe la scara de 1:1000. Din motive necunoscute, planșa cu numărul 50 a dispărut complet înainte de sfârșitul secolului al XIX-lea.
Planșa 50 acoperea exact nucleul istoric, economic și politic al orașului: Piața Bibescu (zona actuală a Pieței Unirii); Arterele comerciale cele mai dense unde se aflau marile hanuri și dughene meșteșugărești din actualul Centru Vechi.
Pentru istorici, absența ei a însemnat pierderea „fotografiei” exacte a felului în care arătau proprietățile, ulițele medievale, curțile boierești și parcelarea exactă a inimii Bucureștiului cu doar un an înainte ca Focul cel Mare din 1847 să le șteargă de pe fața pământului. Planul a supraviețuit de-a lungul timpului în doar două exemplare de epocă (la Biblioteca Academiei Române și la Muzeul Municipiului București), însă ambele au caroul 50 lipsă.
Imediat după Primul Război Mondial, primul mare urbanist al Capitalei Cincinat Sfintescu, a realizat o copie simplificată, alb-negru, a hărții Borroczyn pentru uzul Primăriei (originalul fiind scris cu litere chirilice și greu de consultat). Deși Sfintescu a curățat desenul, golul lăsat de planșa 50 a rămas vizibil și în această variantă modernă.

Inainte de Focul cel Mare din 1847, centrul Bucureștiului avea un aspect puternic otoman și medieval-oriental, fiind descris adesea de călătorii străini ca o aglomerare haotică și pitorească, dar lipsită de reguli de urbanism.
Majoritatea covârșitoare a magazinelor, dughenelor și locuințelor erau construite din lemn. Multe aveau temelii slabe și acoperișuri din șindrilă, extrem de vulnerabile la foc.
Zona comercială era plină de prăvălii mici, lipite unele de altele, cu marchize și obloane masive de lemn. Negustorii își expuneau mărfurile direct în stradă, blocând adesea trecerea.
Printre sutele de barăci și case modeste din chirpici și lemn se înălțau masivele hanuri mănăstirești (precum Hanul lui Manuc sau Hanul Sfântul Gheorghe) și turlele bisericilor, singurele realizate din piatră și cărămidă.
Străzile nu respectau nicio axă geometrică. Erau strâmte, întortocheate, asimetrice și se intersectau în unghiuri bizare, formând un adevărat labirint.
Marile artere erau cunoscute drept „poduri” (de exemplu, Podul Mogoșoaiei, azi Calea Victoriei) deoarece erau acoperite cu bârne groase din lemn. Sub aceste bârne se aduna un strat adânc de noroi și deșeuri, canalizarea lipsind cu desăvârșire.
Străzile erau organizate organic în funcție de bresle (Șelari, Șepcari, Covaci, Lipscani). Atelierele care foloseau focul deschis (fierării, brutării) funcționau direct în inima comercială a orașului, generând un risc permanent de incendiu.
Orașul nu era gândit ca un tot unitar, ci ca o federație de mahalale dezvoltate haotic în jurul unei biserici sau al reședinței unui boier.
Administrativ, Bucureștiul era împărțit în cinci sectoare numite „culori”. Centrul comercial destructurat și cel mai dens populat făcea parte din Vopseaua Roșie (Degetul Roșu).

Această aglomerare densă, insalubră și inflamabilă explică de ce incendiul din 1847 a putut mistui aproape o treime din oraș în doar câteva ore. Ceea ce vedem astăzi în Centrul Vechi este rezultatul direct al reconstrucției în stil occidental (de inspirație austriacă și franceză) care a urmat după acest dezastru.

In anul 1854, Anton Pann descrie "marele foc" din Bucurestiul anului 1847. A fost publicata in limba slavonica fiind tiparita si publicata de acelasi anton Pann.

Mai jos este o traducere libera a acestei publicatii:

„Memorabilul focului mare întâmplat în Bucureşcĭ în zioa de Paşcĭ, anul 1847, Martie 23”, scris de Anton Pann și publicat în 1854.

Versurile de început (Pagini 71–72)

O! ce spaimă! ce văpaie, munților! Ce jale mare, ce nenorocire asupra Bucureștiului!
Mai aveam trei zile din martie, zilele sfinte ale Paștelui, când tinerimea, copiii și pruncii...
Când fiecare stătea la casa lui, din oboseală sau pricină, gustând liniștea nopții.
Când oamenii stăteau cu părinții, neamurile și prietenii, așa cum se cuvine într-o zi de sărbătoare, și la prăvălii nu se mai gândea nimeni.
Printre felurite zgomote, foșnetul orașului se ridica, din prânzul zilei vocile mulțimii, sfinte și îndemnătoare.
Când unii mergeau spre închinăciune, iar alții deja dormeau sub povara păcatului...

Izbucnirea și extinderea incendiului (Pagini 73–75)

Un foc a izbucnit, înălțând flăcări ca niște care.
Aruncând flăcări și aprinzând totul.
Sfântul Dumitru... împrejmuind focarul, iar Bărăția a fost cuprinsă...
De-aici spre rând... prin tot ocolul groaznic aprinde, de-aici Lucacii într-o clipă și Udricanii ard necontenit.
Biserici sfinte, palate, Lipscani, prăvălii pline de mărfuri, focul le-a prădat.
Hanul Sfântul Gheorghe ca o cetate... prăvăliile în rânduri prefăcute în scrum...
Clopotul de la porțile înalte a dat un glas jălnic...
Din preajma focului și orașul mort de cheltuieli...

Distrugerea și prăpădul (Pagini 76–83)

Sfântul Gheorghe, han mare, mai bine ar fi fost... speranțe deșarte...
Aici mulțimea și-a pierdut starea și trei comori la rând.
Toți brașovenii, bogasierii și postăvarii...
Fiindcă târgul... cuprins de foc a transformat totul în groază...
Focul s-a răspândit repede, nicio haină de copil... fiindcă casele ard...
O astfel de jale a fost brodată și scrisă în cărți...
Biserici, hanuri, scoase din case...

(Textul menționează numeroase biserici și hanuri distruse, printre care Sf. Dumitru din Metoh, Doamnească, Sf. Antonie, Bărăția, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Mina, Stelea, Bucur, Olteni, Oțelari, subliniind că mii de case au ars în câteva ore).

Ajutorul, intervenția autorităților și alinarea durerii (Pagini 84–94)

Domnitorul, autoritățile, trupele de pompieri, miliția și cetățenii s-au străduit să oprească furia flăcărilor alimentate de un vânt puternic.
Clerul a citit litanii, poporul a făcut metanii și a strigat spre cer pentru milă și izbăvire.
Domnitorul, călare, a înconjurat tot locul pentru a coordona stingerea focului, dând porunci clare pompierilor și armatei pentru a apăra ce se mai putea.
În urma dezastrului, mulți oameni au rămas fără adăpost, goi, flămânzi și înghețați de frig, rătăcind pe câmp.
Arătând milostenie și îndurare, Domnitorul a împărțit ajutoare, bani și sprijin victimelor, ajutându-le să-și aline durerea și să reconstruiască ceea ce s-a pierdut.

===================

Planul istoric de mai jos ne arata harta urbană a Bucureștiului din perioada Marelui Incendiu din 1847, punând în valoare proporțiile dezastrului și extinderea cartierelor comerciale cuprinse de flăcări.

Detalii din documentul istoric:
Titlu: Situations Plan des am 23 März 1847 a. St. abgebrannten Stadtteiles von Bukarest (Planul de situație al cartierelor arse din București la 23 martie 1847, stil vechi).
Realizare: Redactat de inginerul/arhitectul Joseph Weltz (Mitgetheilt von B. R. o. B. Joseph Weltz, Ingenieur).
Legendă & Statistică (dreapta sus):Zonele hașurate reprezintă perimetrul ars al orașului, pornind de la Biserica Sfântul Dumitru. Privat-Häuser und Wohnungen (Case private și locuințe): 1586 Handlungsgewölbe (Prăvălii/Bolți comerciale): 1142, Băi: 10, Kirchen (Biserici): 12 Total clădiri afectate: 1850 (sau peste 2800 spații de locuit și comerciale).
Orientare: Harta indică nordul (N) în partea stângă sus, cuprinzând zona centrală și comercială (Lipscani, Sfântul Gheorghe, Bărăția, Podul Mogoșoaiei, Dâmbovița).

1. Biserica Sfântul Dumitru (Metohul Episcopiei Râmnicului).
2. Ulița Franceză.
3. Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei).
4. Ulița Lipscani.
5. Târgul Cucului
6. Târgul de Sus
7. Piața Sfântul Anton.
8. Hanul Gabroveni.
9. Hanul lui Manuc.
10. Curtea Veche.
11. Hanul Șerban Vodă.
12. Piața Sfântul Gheorghe.
13. Colegiul Național Sfântul Sava.
14. Teatrul cel Mare.
15. Biserica Colțea.
16. Ulița Batiștei.
17. Podul Agale.
18. Râul Dâmbovița[cite: 125].
19. Biserica Sfântul Stelian.
20. Târgul de Jos. Another key commercial area heavily affected by the blaze[cite: 75, 125].
21. Aria Bărăției. The Catholic church area which was largely consumed[cite: 73].
22. Districtul Roșu.
23. Districtul Verde.
24. Hanul Batiștei.
25. Hanul Filipescu.

Marele Foc, acuarelă de Mustacoff

Gravura autor necunoscut

Sf. Gheorghe Nou 1847

Multumim pentru vizita!

Friday, 16 October 2026

Casa Crețulescu-Cantacuzino-Moruzi sau „Casa cu lanțuri”

Subiect:	Casa Moruzi sau „Casa cu lanțuri”	Autor:	Cornel D.
Perioada:	1814 -1941	Foto:	relevee.uauim.ro
Localizare:	Calea Victoriei Nr. 117	Contributii:
Adresa alternativa:	Calea Victoriei Nr. 131	Google Maps

Casa Crețulescu-Cantacuzino-Moruzi sau „Casa cu lanțuri” se afla pe Podul Mogoșoaiei în fosta mahala a Popei Cozma și a reușit să reziste vicisitudinilor vremii până în anul 1941. A fost zidită de către medelnicerul Ioniță Crețulescu, la sfârșitul veacului al XVIII-lea, pe un loc primit ca zestre de la socrul său, stolnicul Iordache Neculescu. Afectat în timpul războiului ruso-otoman (1806-1812), imobilul a fost renovat de către marele vornic Costache Crețulescu între anii 1812 și 1814. Însă, plecarea sa neașteptată din această lume, petrecută în anul 1814, a făcut ca meremetul (reparația) casei să fie continuat de către tânăra sa văduvă, în vârstă de doar 20 de ani, cocoana Măndica, ajutată chiar și de către soacra sa vitregă, Smaranda Crețulescu, cu care a împărțit cheltuielile în valoare de aproximativ 1.500 de taleri. Cu prilejul căsătoriei încheiate între Grigore Cantacuzino cu fiica văduvei, Roxanda, pe 8 iunie 1830, casa părintească a trecut în proprietatea acestuia. În anul 1838, noul proprietar i-a cerut arhitectului francez Lepetit să

întreprindă câteva reparații care au vizat feroneria, apoi unele transformări în arhitectura clădirii și împodobirea cu ornamente de ipsos, pentru care a fost răsplătit cu 68 de galbeni. La 30 august 1846, arhitectul Iacob Melik a solicitat 150 lei pentru plata meșterilor parchetari care au lucrat în această casă.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, casa a ajuns în stăpânirea lui Dumitru Panaiot Moruzi, poreclit „Kneazul” după căsătoria sa cu Smărăndița, nepoata cocoanei Măndica ajunsă la venerabila vârstă de 82 ani. Devenise tradiție de familie ca această locuință să fie lăsată celui mai tânăr descendent.

De-a lungul timpului, imobilul a cunoscut mai multe transformări impuse de necesitățile timpului, ca de pildă adăugarea, în spate, a unei aripi și a unei odăi, fostul iatac al Smărăndiței, care a înlocuit un frumos cerdac în partea nordică. Accesul în curtea înconjurătoare a casei se făcea printr-o poartă mare la Pod, prevăzută cu uși masive de lemn susținute de înalte coloane pătrate, de piatră, în timp ce ieșirea se făcea prin latura de sud a curții. Rațiunile urbanistice de aliniere a vechiului Pod au făcut ca trotuarul să se îngusteze spre intrarea principală a curții, astfel că au fost așezați la stradă, de-a lungul fațadei casei, niște stâlpi de piatră legați între ei cu lanțuri groase de fier, de la care provine și numele de „Casa cu lanțuri”. Ulterior, acești piloni au fost îndepărtați tot din motive edilitare.

Casa a beneficiat de un foișor cu scară exterioară de acces. La începutul secolului al XIX-lea, după stilul francez, a fost construită o altă scară dublă, în sala din mijloc de la parter, căreia i s-a făcut un luminător, foișorul a fost închis și s-a adăugat un vestiar. Pentru a adapta casa noilor cerințe ale vremii și sub influența arhitecturii franceze, proprietarul a adus și alte modificări prin adăugarea unor pilaștri corintici la etaj, care însă nu aveau nicio legătură cu restul construcției. În schimb, la parter a fost păstrat aspectul naiv cu suprafețele scobite, așa cum se poate observa la cule. Este posibil ca grajdul și locuința pentru servitori, aflate în spatele curții, să fi fost zidite odată cu construcția imobilului.

Planul acestei case era cel specific caselor boierești de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, având camere așezate de o parte și de alta a unei săli centrale care, prin prelungire, conferea imobilului planul unei cruci. W. Jänecke, acela care s-a preocupat de această locuință, o considera chiar prototipul vechilor case boierești, prin prisma poziției sale, a așezării camerelor pe o sală lungă și întunecoasă, a spațiosului hol cu scări impunătoare care permiteau accesul la etaj.

În marea sală a casei au avut loc întruniri politice la care au participat importante personalități ale vremii, ca de pildă Barbu Catargiu, Iancu Câmpineanu, Iancu Rosetti, Constantin M. Mano, Scarlat Crețulescu, sub conducerea decanului de vârstă Manolache Băleanu, ce au pus temeliile necesare unei țări – egalitatea legii și a dărilor, dezrobirea țiganilor, răspunderea ministerială, libertatea tiparului, instrucția generală și gratuită, emanciparea mănăstirilor închinate ș.a. De asemenea, aici au fost organizate baluri, petreceri literare sau artistice.

O primă încercare de dispariție a casei a avut loc în anul 1929, când s-a dorit trasarea unei străzi, însă imobilul și-a mai continuat existența cu puțin peste un deceniu. În februarie 1930, Consiliul Comunal condus de primarul Dem I. Dobrescu (1930-1934) a atribuit această casă, care până atunci adăpostise Direcția Serviciului Sanitar, proaspătului Muzeu Municipal, înființat, prin strădania istoricului Nicolae Iorga, încă din anul 1921.

Cu toate că a fost declarată monument istoric, în ciuda protestelor Comisiei Monumentelor Istorice și a promisiunii Primăriei de a ridica o casă asemănătoare într-o altă parte a urbei, Casa Moruzi a fost dărâmată în cursul anului 1941, deoarece fusese serios afectată de cutremurul din 10 noiembrie 1940, deși era una dintre puținele exemplare de case boierești bucureștene care se mai păstrau din secolul al XIX-lea.

(Facebook - Casa Filipescu Cesianu's Post)

Textul de mai jos a fost produs cu ajutorul inteligentei artificiale(Gemini AI):

Casa Moruzi (Casa cu lanțuri) – leagănul memoriei urbane și primul muzeu al Capitalei

Construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea pe Calea Victoriei nr. 117 (în preajma actualului Bulevard Dacia) și renovată între 1812–1814 de marele vornic Costache Crețulescu, Casa Moruzi – cunoscută și sub numele de „Casa cu lanțuri” sau reședința „Kneazului” – a reprezentat una dintre cele mai valoroase culmi ale arhitecturii vechi boierești din București. Trecând prin mâinile unor familii ilustre precum Cantacuzino și Moruzi, imobilul a fost transformat din curte boierească în spațiu de ocrotire a identității naționale, devenind primul muzeu oficial dedicat istoriei Capitalei.

Înființarea Muzeului Municipal și generozitatea elitelor

La sfârșitul lunii iunie 1921, Consiliul Comunal București a aprobat propunerea primarului dr. Gh. Gheorghian de a înființa „Muzeul Comunal București”, iar în februarie 1930 clădirea Casei Moruzi a fost atribuită drept sediu oficial. Inaugurarea a avut loc la 22 noiembrie 1931, în prezența unor personalități marcante precum Nicolae Iorga, primarul general Dem I. Dobrescu și foștii primari Gh. Corbescu și Emil Petrescu.

Așa cum mărturisește cu entuziasm Radu D. Rosetti în volumul său „Vechituri”, succesul din primele luni s-a datorat implicării sufletești a unui comitet efervescent – format din dr. G. Severeanu, C. Orghidan, I. Pincas, Dinu Rosetti și G. Florescu. Aceștia nu s-au limitat doar la o ordonare cronologică a vestigiilor, ci au adus din propriile case sau au dăruit colecții particulare, impulsionând întreaga comunitate să contribuie la patrimoniul național.

O călătorie în timp: de la preistorie la modernitate

Muzeul adăuga o perspectivă uimitoare asupra trecutului îndepărtat. Săpăturile arheologice conduse de Dinu Rosetti în zone precum Dealul Spirii, Ciurel, Bucureștii Noi sau Lacul Tei – ghidate științific de Ion Andrieşescu – au scos la iveală idoli, monede și unelte din epocile de piatră, bronz și fier. Vizitatorul descoperea astfel continuitatea și puterea tradiției: motivele de pe vasele străvechi se regăseau intacte pe iile și fotele țărăncilor de mai târziu.

Secțiunile muzeului acopereau o paletă impresionantă de domenii:

Numismatică și Metrologie: O colecție excepțională de monede (inclusiv emisiuni muntenești și moldovenești din perioada 1364–1799) prezentată de dr. G. Severeanu, alături de vechi unități de măsură (ocaua, cotul, dramul sau kilogramul de porțelan din timpul ocupației din 1917).
Artă Sacră și Documente Istorice: Manuscrise ale voievozilor, hărți vechi (inclusiv primul plan al Bucureștilor realizat de Barotin în 1865), potire, icoane brâncovenești și fotografii de arhivă.
Muzică și Etnografie: Vitrine dedicate lui Dumitru Florescu – boier, magistrat și inițiator al Conservatorului de muzică în 1859 – creatorul romanței „Steluța” și al unor piese ce au inspirat imnuri naționale.
Note de umor urban: O secțiune aparte conținea documente pitorești, cum a fost afișul din 1850 al „sportensei” Karolina Paukert, care rula pe Podul Mogoșoaiei, oferind o imagine vie a vieții bucureștene de altădată.

Apusul unei epoci și destinul tragic al clădirii

Destinul Casei Moruzi a fost frânt în secolul XX de vitregiile istoriei și ale naturii. În toamna anului 1940, clădirea a fost grav avariată de cutremur, ceea ce a dus la mutarea parțială a colecțiilor. În ciuda eforturilor depuse de arhitecți precum Horia Teodoru, care au pledat prin memorii și studii pentru salvarea monumentului și adaptarea minoră a planului de sistematizare a Capitalei (propunând o supra-lărgire cu insulă care să pună în valoare fațadele), Casa Moruzi nu a mai putut fi restaurată.

Imobilul a fost demolat în 1941–1943 pentru a face loc prelungirii Bulevardului Dacia. Colecțiile sale au trecut prin pribegie – mutate temporar pe strada Ştirbei Vodă, apoi în fosta casă Cesianu (Calea Victoriei nr. 151) și evacuate în comuna Rașnic (Dolj) în timpul bombardamentelor din 1944.

Concluzie

Astăzi, Casa cu lanțuri mai trăiește doar în paginile de cronici, în amintirile scriitorilor interbelici și în patrimoniul de aproape 400.000 de piese al Muzeului Municipiului Bucureşti, care își continuă activitatea în Palatul Suțu. Terenul pe care altădată se înălța reședința boierească adăpostește astăzi o grădină liniștită, străjuită de aceiași arbori bătrâni care odinioară i-au umbrit curtea. Casa Moruzi rămâne simbolul dureros al unui București pierdut, dar și dovada vie că dragostea pentru trecut poate înălța, fie și pentru o clipă, cel dintâi templu al memoriei urbane.