Once Upon A Time in Bucharest

Tuesday, 13 October 2026

Hanul Stavropoleos

Subiect:	Hanul Stavropoleos	Autor:	Cornel D.
Perioada:	1704?-1871	Foto:	Diverse
Localizare:	Str. Stavropoleos	Contributii:
Adresa alternativa:		Google Maps

În peisajul urban al Bucureștiului de altădată, noțiunea de „han” nu desemna simplu un spațiu de cazare, ci un adevărat microcosmos economic și social. Cuvântul în sine vine din persană, a ajuns la noi prin intermediul turcilor și însemna casă de găzduit și ospătat călătorii contra plată (echivalentul de astăzi al unui sistem de tip booking sau Airbnb). Potrivit lui G.I. Ionnescu-Gion, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Bucureștiul număra în jur de 43 de hanuri mari și alte 35 mai mici. Acestea aveau o formă patrulateră, ziduri groase, canaturi grele și o singură poartă zăvorâtă, semănând cu un complex de chilii mănăstirești sau cu o cetate menită să-i apere pe călători și mărfurile acestora de prădăciuni.

1860

Printre cele mai reprezentative ansambluri de acest tip s-a numărat Hanul Stavropoleos, localizat în inima vechiului centru, în dosul palatului Poștelor și peste drum de vechiul Han al Grecilor, pe strada Stavropoleos nr. 4.

Geneza și ctitoria arhimandritului Ioanichie Stratonikeas

Hanul și biserica adiacentă sunt opera călugărului grec Ioanichie Stratonikeas (originar din orășelul Ostanița din Epir, devenit ulterior mitropolit la Stavropolis). Misiunea principală a acestuia era să strângă fonduri pentru mănăstirea din Pogonianis.

Deși o crezuse mult timp că hanul fusese construit odată cu biserica, în anii 1722–1724, documentele istorice demonstrează că hanul a fost ridicat înainte de biserică, documentele atestându-l încă din anul 1704. Istoricul Constantin C. Giurescu menționa în „Istoria Bucureștilor”:
„Ioanichie a clădit la început un han, îl constatăm documentar în anul 1704, apoi a făcut biserica Stavropoleos”.
Locurile pe care au fost construite hanul și biserica fuseseră cumpărate de Ioanichie Stratonikeas de la Despa Popeasca (soția lui Cârstea, fiica lui Cârstea vistierul Popescu) și de la Grigorie Greceanul. Hanul nu avea proporții maxime, fiind din contra mic, însă se remarca prin faptul că era extrem de îngrijit și cel mai curat dintre toate cele existente în București – o condiție naturală, având în vedere că se afla în juru unei biserici atât de frumoase și cu atâta artă construită.

Arhitectură, decadență și demolare

Biserica Stavropoleos, terminată la 30 octombrie 1724, servea drept capelă a hanului. Remarcabilă prin pridvorul său cu elegante coloane sculptate, prin chenarele de piatră ale ferestrelor și ușii, prin brâul bogat din ghirlande de frunze și flori și prin tâmpla de lemn, biserica a fost o adevărată podoabă a orașului. În jurul ei se aflau cele două corpuri ale hanului cu etaj, care o înconjurau din toate părțile.

Odată cu începutul secolului al XIX-lea, ansamblul a intrat într-un faza de declin. Atât biserica, cât și clădirile hanului cu etaj ajunseseră să se dărâme din cauza faptului că nu mai erau reparate de călugării greci. În anul 1860, primăria a dispus dărâmarea clădirii din față, deoarece prezenta pericol pentru trecători. Peste câțiva ani au fost dărâmate și celelalte clădiri ale hanului, rămânând numai biserica, prin curtea căreia s-a deschis o stradă nouă. Demolarea definitivă a vechiului han a avut loc în anii 1871.

Moștenirea urbană: Noul ansamblu de la începutul secolului XX

La începutul secolului al XX-lea (între 1900 și 1904), pe locul fostului han, renumitul arhitect Ion Mincu a proiectat o nouă incintă în stil neo-românesc, prevăzută cu un portico pe piloni pe trei laturi ale bisericii. Astăzi, acest spațiu găzduiește o curte cu lapidariu (unde sunt expuse fragmente de piatră sculptată provenind de la biserici bucureștene demolate), o bibliotecă și chiliile mănăstirești, păstrând vie memoria unui loc marcat de istorie, comerț și spiritualitate.

Multumim pentru vizita!

Sunday, 11 October 2026

Cronica unui simbol dispărut: Istoria și metamorfozele Hanului Verde

Subiect:	Hanul Verde	Autor:	Cornel D.
Perioada:	1798-1934	Foto:	Diverse
Localizare:	Str. Franceză nr. 52	Contributii:	Gemini AI
Adresa alternativa:	Ulita Nemțeasca	Google Maps

În inima vechiului București, în preajma Curții Vechi, istoria s-a scris nu doar prin decizii politice sau evenimente majore, ci și prin ritmul cotidian al negustorilor, al meșteșugarilor și al vieții urbane vibrante. Printre reperele dispărute care au definit această epocă, Hanul Verde ocupă un loc singular, fiind un reper al unei lumi comerciale dinamice care a traversat peste un secol și jumătate de transformări.

Geneza și fizionomia unui microcosmos comercial

Hanul Verde a fost construit, împreună cu Hanul Roșu, pe loturile parcelate și scoase la vânzare de domnitorul Hangerli, în anul 1798. Amplasat în zona Curtea Veche, peste drum de Hanul Roșu, edificiul se situa la intersecția actualelor străzi Franceză (nr. 52) și Șelari (fosta Uliță Curtea Veche nr. 18). Numele său iconic provine, cel mai probabil, de la culoarea în care erau vopsite zidurile, fiind figurat sub această denumire pe planurile realizate în anii 1871 și 1875 de maiorul Dimitrie Pappasoglu. Pe planul Borroczyn din anul 1852 și în fotografiile din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, hanul apărea ca o construcție patrulateră, cu un corp adosat pe latura vestică, o curte interioară și un acoperiș acoperit cu tablă.

Documentele păstrate pentru sfârșitul secolului al XIX-lea descriu Hanul Verde ca pe o construcție veche, cu parter și un singur etaj. Organizarea sa reflecta polivalența spațiului urban de la acea vreme:

Nivelul superior: La etaj se aflau 24 de camere destinate locuirii.

Parterul comercial: La parter funcționau mai multe prăvălii. Patru dintre acestea aveau deschidere către strada Franceză (denumită la un moment dat strada Carol), două către strada Șelari (fosta Calea Rahovei), iar pe latura orientată spre Dâmbovița exista o cârciumă cu birt. În jur de 1870, la parter se afla magazinul de haine „D. Schwarzmann”, regăsit și în Anuarul Bucureștilor din 1883, iar în anii care au urmat au funcționat aici mai multe magazine de mobilă, precum cele aparținând lui Avram Isac, Grunberg sau Solomon Israel. De asemenea, în perioada 1900–1905, hanul a adăpostit restaurantul „La podul de piatră” (al lui Mărgărit Diamandi).

Subsolul: Sub clădire se aflau pivnițe boltite, indispensabile într-un cartier comercial precum cel din jurul Curții Vechi. Cercetările arheologice moderne au confirmat această funcție: patru dintre încăperile identificate în partea vestică a hanului aveau subsoluri acoperite cu bolți aplatizate, folosite, cel mai probabil, pentru păstrarea mărfurilor comercianților care aveau prăvălii la parter.

Astfel, imaginea Hanului Verde devine mult mai clară: nu era doar o clădire de cazare, ci un mic centru comercial, în care marfa intra, era depozitată în pivnițe, expusă în prăvălii și vândută clienților care circulau prin una dintre cele mai aglomerate zone ale Bucureștiului.

Un hub cultural și profesional: Szathmari și dr. Spech

Unul dintre motivele pentru care Hanul Verde ocupă un loc aparte în istoria Bucureștiului este legătura sa cu Carol Popp de Szathmari, pictorul și fotograful care avea să devină una dintre personalitățile importante ale artei românești din secolul al XIX-lea.

Szathmari și-a instalat aici atelierul fotografic, iar surse documentare indică prezența sa la Hanul Verde în anii 1860. Revista Bibliotecii Naționale a României, pe baza unor ghiduri de adrese ale Bucureștiului, arată că Szathmari era încă listat la Hanul Verde în ediția pentru anul 1866 (menținându-și sediul aici până în anul 1864, conform altor surse de arhivă).

Prezența fotografului într-un asemenea loc spune multe despre caracterul zonei. Centrul Bucureștiului era în acea perioadă un spațiu în care comerțul, locuințele, hanurile, atelierele și micile servicii coexistau. Hanul Verde nu era izolat de viața orașului, ci făcea parte dintr-un cartier extrem de activ. În aceeași clădire a funcționat, începând din 1852, și cabinetul medicului Eduard Spech. Prin urmare, hanul adăpostea în același timp activități comerciale, profesionale și rezidențiale, devenind un veritabil microcosmos al Bucureștiului de secol XIX.

Metamorfoza interbelică: De la han la „imobilul Dattelkremer”

La începutul secolului al XX-lea, Hanul Verde intrase deja într-o etapă diferită a existenței sale, ajungând în primele decenii o ruină fără ferestre și acoperiș. Clădirea veche începea să fie depășită de transformările orașului, iar funcțiunile comerciale deveneau tot mai importante.

O parte semnificativă a imobilului fusese cumpărată în 1890 de rentierul Theodor Eftimiu, proprietatea ajungând ulterior la moștenitorii acestuia. Magazinul de mobilier al lui Marco Dattelkremer funcționa în acest loc încă din 1915, acesta având tradiție și prin sediul deschis în Calea Victoriei nr. 7 începând din 1904. După 1911, Dattelkremer a început să își lege tot mai puternic numele de imobil. Magazinul „La Centrală” a fost redenumit după proprietar, iar fațadele clădirii au fost acoperite cu reclame. Vechiul han, odinioară identificat prin zidurile sale verzi și prin funcția sa comercială, ajunsese astfel să fie cunoscut mai degrabă drept „imobilul Dattelkremer”.

Schimbarea reflecta transformarea Bucureștiului. Din ziarul Curentul din 9 martie 1930 aflăm că Primăria orașului a eliberat o ordonantă prin care se expropria imobilul Dattelkremer. Inițial a existat o aprobare pentru restaurarea clădirii, dar ulterior s-a ordonat expropierea a 245 mp din suprafața imobilului pentru lărgirea străzii, la vremea aceea Calea Rahovei.

Până la demolare, în 1932, Hanul Verde a adăpostit Restaurantul „Cina Românească” (administrat de Constantin Nistor). După demolarea hanului, restaurantul s-a mutat în Piața Mare (Unirii), în apropierea străzii Bazaca. Noua clădire modernnistă a fost ridicată în perioada 1932–1933. Anunțurile din ziarul Universul din 7 august și 4 septembrie 1933 ne anuntau că în noul imobil erau încă apartamente de vanzare care urmau să fie predate „locuibile” pe data de 26 octombrie 1933. Clădirea a fost executată de firma Leopold și Karl Schindl, arhitecți-ingineri diplomați.

Marco Dattelkremer, fiul proprietarului inițial al magazinului de mobilă, a continuat afacerea tatălui său și a deschis un nou magazin de mobilier în clădirea nou construită. De asemenea, în 1936, direcția Restaurantului „Potcoava” de la parterul imobilului din str. Carol nr. 52 / str. Halelor nr. 1 anunța deschiderea unui nou local anexă, „Tunelul Potcoava de Aur”, unde cânta celebrul taraf al Fraților Dumitrescu, avându-l ca diseur pe Ionel Pascu. Mai târziu, în 1964, OCL Mobila a deschis la parterul și etajul imobilului din str. 30 Decembrie nr. 52 magazinul de mobilă „Apartamentul”.

Cercetările arheologice și supraviețuirile subterane

Hanul Verde a revenit în atenția cercetătorilor în 2011 și 2012, când arheologii Muzeului Municipiului București au investigat zona din partea sudică a străzii Șelari. Cercetările au identificat mai multe structuri de zid aparținând corpului vestic al hanului și au permis reconstituirea unor aspecte ale construcției.

S-a putut observa că hanul a trecut prin cel puțin două faze de edificare: într-o etapă ulterioară, o parte a clădirii a fost refăcută din temelii, iar noul front a fost retras ușor față de aliniamentul anterior, modificare pusă în legătură cu noile reguli de aliniere urbanistică din secolul al XIX-lea.

Arheologii au identificat opt încăperi ale corpului vestic, dintre care patru aveau subsoluri (pivnițe) acoperite cu bolți aplatizate ce comunicau între ele prin deschideri în zidurile despărțitoare, oferind indicii despre logistica comercială a epocii. Cea mai spectaculoasă descoperire a fost însă un tronson de aproximativ 4,50 metri din zidul de incintă de la începutul secolului al XVIII-lea al Curții Domnești (din perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu), construit din cărămizi legate cu mortar de var și consolidat cu elemente din lemn.

Cea mai mare parte a Hanului Verde nu a putut fi cercetată arheologic, deoarece vestigiile sale sunt suprapuse de construcția actuală de pe amplasamentul fostului han (strada Franceză nr. 52). Totuși, zidurile descoperite, planurile istorice, fotografiile și documentele de arhivă permit reconstituirea unei părți importante din povestea sa.

Hanul Verde rămâne un simbol al modului în care Bucureștiul s-a transformat prin dispariții ireversibile, o clădire care nu mai poate fi vizitată astăzi în forma sa originală, dar a cărei poveste dăinuie în arhive, în imagini de epocă și în urmele lăsate în subsolurile centrului vechi.

Concluzie

Dispariția Hanului Verde reprezintă pierderea unuia dintre cele mai longeviv prezente ansambluri negustorești din centrul istoric al Bucureștiului. Cu toate acestea, prin documente de arhivă, planuri istorice, fotografii de epocă și vestigiile recuperate de arheologi, povestea sa supraviețuiește. Hanul Verde rămâne mărturia vie a unui oraș care s-a reinventat continuu, clădindu-și modernitatea peste straturi succesive de istorie urbană.

1848 Planul Rudolf Artur Borroczyn

1852 Planul Rudolf Artur Borroczyn

1856

1871 Planul Pappasoglu

1899

1911

1856 - Hanul Rosu si Hanul Verde vazute de pe Hotelul Concordia

1870 Franz Duschek. În dreapta, la parterul Hanului Verde, magazinul de haine ”D. Schwarzmann” (îl regăsim și în Anuarul Bucurescilor din 1883).În anii care au urmat, aici au existat mai multe magazine de mobilă(Avram Isac, Grunberg, Solomon Israel).

Carte postala in jur de 1900. Restaurantul ”La podul de piatră”.

1900-1905, Hanul Verde a adăpostit restaurantul La podul de piatră al lui Mărgărit Diamandi.

1926
Magazinul de mobilă ”Marco Dattelkremer” funcționa în acest loc, încă din 1915,având și un sediu în Calea Victoriei 7(din 1904).
foto:Nicolae Ionescu

Curentul din 9 martie 1930

1932 inainte de demolare

1932

1932 demolare

1933Noul bloc în construcție

1932 Gazeta Municipala

Universul din 7 august și 4 septembrie 1933

Universul din 30 septembrie 1936 și o foto din 1956

1964

2000

Saturday, 10 October 2026

Palatul de pe Strada Verde: Eleganța Neogotică a Casei Ilie Niculescu-Dorobanțu

Subiect:	Casa Ilie Niculescu - Dorobantu	Autor:	Cornel D
Perioada:	1913-Prezent	Foto:	arhitectura-1906.ro
Localizare:	Str. General Gheorghe Manu Nr. 9	Adresa Alternativa:	Strada Verde Nr. 9
.

Pe harta vechiului București, arterele rezidentiale ale epocii Belle Époque ascundeau adevărate bijuterii arhitecturale în care ecourile stilurilor occidentale se împleteau cu aspirațiile unei elite intelectuale și politice în plină afirmare. Printre aceste monumente de o rară distincție se numără și imobilul cunoscut drept Casa Ilie Niculescu-Dorobanțu, situat pe fosta Stradă Verde nr. 9, astăzi Strada General Gheorghe Manu nr. 9. Cu o siluetă care evocă castelele de pe Loara și alura unei catedrale gotice, această clădire reprezintă o sinteză spectaculoasă între ambiția patronilor săi și măiestria arhitectului Grigore Cerchez.
Geneza unui palat: Viziunea Tațianei Niculescu-Dorobanțu.

Istoria acestui imobil este indisolubil legată de destinele a două importante familii ale României moderne. Clădirea a fost ridicată la inițiativa Tațianei Niculescu-Dorobanțu (născută Brătianu, 1870–1940), una dintre cele patru fiice ale omului politic Ion C. Brătianu. În anul 1900, Tațiana s-a căsătorit cu Ilie I. Niculescu-Dorobanțu (1873–1943), personalitate a lumii politice liberale, prefect de Ilfov și președinte al Consiliului de administrație al Băncii Ilfov, un cuplu a cărui influență se făcea simțită și prin alte proprietăți de prestigiu, precum conacul Darvari din apropierea capitalei.

Construcția palatului s-a derulat pe o perioadă extinsă, între 1911 și 1923. Într-o scrisoare plină de entuziasm trimisă din Franța la 25 septembrie 1913 către Sabina Cantacuzino, Tațiana nota cu mândrie:

„De castelele de pe Loire nu îţi mai vorbesc, sunt orbită de atâtea frumuseți şi foarte mândră am constatat că, fără comparație posibilă cu acestea, casa mea este foarte frumoasă. Din păcate, din cauza străzii înguste, palatul pare înghesuit.”

Într-o corespondență anterioară, din mai 1910, adresată surorii sale Măriuţa Pillat, proprietara sublinia opțiunea stilistică asumată: „cred că vom avea o casă foarte frumoasă în stil Louis XII, cu piatră sculptată şi brique aparentă”.
Arhitectura și eclectismul detaliilor

Planurile originale, purtând semnătura reputatului arhitect Grigore Cerchez (Cerkez), prevedeau „un corp de clădire cu 2, 3 şi 4 caturi, de zid masiv, acoperit cu ţiglă”, desfășurat pe o suprafață generoasă de 668,29 mp.

Ceea ce impresionează și astăzi la Casa Niculescu-Dorobanțu este dramatismul volumetric și bogăția detaliilor ornamentale. Clădirea amintește prin verticalitatea sa de arhitectura ecleziastică gotică, remarcându-se prin:

Zidăria din cărămidă aparentă, pusă în valoare prin nuanțe variate de roșu;

Turnurile impunătoare și portalul fastuos al intrării;

Ferestrele monumentale cu menouri sculptate în piatră, caracteristice stilului neogotic francez;

Elementele decorative complexe, de la detaliile traforate ale teraselor și cornișe elaborate, până la garguie, vitralii și arce frânte care brăzdează atât exteriorul, cât și spațiile interioare.

Interiorul a fost gândit ca un veritabil muzeu intim. Pentru mobilarea camerelor, Tațiana Niculescu-Dorobanțu a căutat piese de artă tradițională românească, dar și achiziții rafinate din anticariatele pariziene și muncheneze, la care s-au adăugat mobilier și tapiserii comandate direct din Spania. Perfecționismul proprietarei era binecunoscut în epocă, aceasta amânând prezentarea spațiilor până în momentul în care fiecare detaliu decorativ își găsea locul definitiv.
Destine frânte și transformări istorice

Destinul familiei a fost umbrit de o tragedie profundă: cuplul a avut un singur fiu, Ion I. Niculescu-Dorobanțu (1901–1922), a cărui viață s-a stins prematur la doar 21 de ani. În amintirea sa și ca o dovadă de înaltă responsabilitate culturală, prin testamentul redactat ulterior, Ilie I. Niculescu-Dorobanțu a ales să doneze impunătoarea clădire Așezământului Ion C. Brătianu, impunând condiția transformării ei într-un muzeu dedicat memoriei familiei sub denumirea de Muzeul „Ilie, Tațiana și Ion Niculescu-Dorobanțu”.

Parcursul istoric de după cel de-Al Doilea Război Mondial a adus însă schimbări radicale. Între 1948 și 1957, bijuterija arhitecturală a fost retrogradată la funcțiunea utilitară de cantină destinată salariaților Ministerului Industriei Metalurgice și Construcției de Mașini. Din fericire, intervenția fermă a Direcției Monumentelor Istorice din 1956 — care a clasat imobilul drept „unul dintre cele mai valoroase ale Capitalei din punctul de vedere al artei arhitecturale” — a salvat clădirea de la o degradare totală. Trecută în patrimoniul Ministerului Culturii și Învățământului și supusă unor lucrări necesare de consolidare, casa a primit din 1958 o nouă vocație cultural-artistică, devenind căminul Școlii medii tehnice de coregrafie, unde sute de elevi aveau să deprindă tainele dansului clasic.
Concluzie

Casa Ilie Niculescu-Dorobanțu rămâne un reper efigic al Bucureștiului istoric. Prin îmbinarea viziunii artistice a Tațianei Brătianu cu geniul creator al arhitecturii lui Grigore Cerchez, acest palat neogotic transcendă simpla funcție de locuință aristocratică, devenind un testament al memoriei urbane, al rezilienței culturale și al rafinamentului unei epoci de aur a capitalei.

O parte din fotografii fac parte din colectia arhitectului Madalin Ghigeanu. De asemenea Teo Raducan.