Centrala telefonica Nord, 14 Martie 1944

Centrala telefonica Nord, asa cum a fost denumita oficial la vremea inaugurarii se afla Pe Blvd. Banu manta vis-a-vis de Primaria Sectorului 1. In ziua de astazi cladirea este cunoscuta sub numele de Oficiul Postal 41, iar adresa este Bulevardul Banu Manta 8.
Din cauza extinderii rapide a retelelor telefonice din Bucuresti s-a luat hotarirea sa se construi mai multe centrale telefonice in anumite sectoare din oras.
Centrala din Banu Manta are un pedigree deosebit. Proiectul a fost incredintat celebrului arhitect Octav Doicescu care l-a finalizat in 1938. Constructia si amenajarea centralei telefonice a inceput la ceva timp mai tirziu si a fost finalizata in 1944. Cladirea centralei Nord (Banu Manta) este o bijuterie arhitecturala.
Inaugurarea a zvut loc pe data de 14 Martie 1944.
Data inaugurarii este un subiect de controversa. Am gasit anii 1938, 1940, 1941 drept ani ai inaugurarii.
Celebrul fotograf Willy Pragher a fotografiat momentele pretioase ale inaugurarii si a marcat data fotografiilor, 14 Martie 1944.
La inaugurare au participat personalitati politice, conducerea Societatii de telefoane si alte personatitati ale vremii.

Mai jos sint citeva din fotografiile susmentionate.( Originea Landesarchiv Baden-Württemberg)
=========================

La scurt timp dupa revolutie a aparut un articol intr-un cotidian local, descriind descoperirile facute pe premisele sus numitei centrale telefonice; aparate pentru ascultarea si inregistrarea convorbirilor telefonice.
Mai jos pe pagina puteti gasi citeva copii ale sus numitului articol.

==============================================

================================================

Hanul Filaret

Hanul Filaret este unul dintre hanurile vechi ale Bucurestului de mult sters din memoria colectiva.

Locul pe care se afla hanul este un loc emblematic in Bucuresti, acolo a fost  construit mai tirziu Teatrul National, in zona Calea Victoriei si Str. Ion Cimpineanu de astazi.

Pe la jumatatea secolului al XVII-lea zona respectiva se afla la periferia orasului si avea casute modeste de oameni saraci. (Bariera orasului se afla la un moment dat pe la Biserica (si Hanul) Cretulescu.
Pe la 1669, asa cum arata documentele, partea de loc de la Palatul Telefoanelor apartinea lui Stan Taie-Cuie (loc primit ca zestre de la sotia lui). Dupa moartea lui Stan Taie-Cuie locul intra in stapinirea comisului Barbu Manescu.
Partea dinspre Strada Cimpineanu apartinea lui Stroe Seimeanul(sau Seimenul)(unde isi cladise o casa cu pivnita). Propietatea trece mai tirziu in stapinirea unui anume Grigorasco. Urmatorul propietar este boierul Petre Merisescu care il da in stapinirea a doua nepoate minore ale sale.

Hanul Filaret a fost construit de Episcopul si mai tirziu Mitropolitul Filaret(1753-1760) pe la sfirsitul secolului al XVIII-lea cu scopul de a folosi veniturile obtinute in scopuri filantropice, cea mai mare parte fiind folosita pentru ajutorarea copiilor orfani. In interiorul hanului, cu putin timp inainte de demolare se stabilise chiar sediul unui orfelinat. Se pare ca o parte din propietate apartinea familiei boierilor Brezoieni.

Hanul era destul de mic cu odai care gazduiau calatorii mai ales ungurii si nemtii care soseau de peste munti.

Se pare ca hanul adapostea 11 pravalii.

In opinia lui George Potra s-au facut unele confuzii cu privire la acest han. Ionescu-Gion mentioneaza un al doilea han (Filaret-Coltea) pe ulita care merge pe Tirgul Dinauntru, In fata bisericii Sf. Gheorghe Nou. Acasta afirmatie nu are nici un fel de sprijin istoric in documentele vremii.

Pe la 1831 Generalul Kiseleff cere amenajarea a trei “piete obstesti pentru plimbarea publicului”. Una dintre piete trebuia sa fie in fata Hanului filaret. Au fost facute planuri de cumparare a unor propietati adiacente dar pina la urma s-a renuntat.

Pe la 1837 Sfatul Orasenesc hotareste pietruirea ulitei de pe linga Hanul Filaret pina la Biserica Stejarul. Pe 2 iulie 1938 arhitectul Feiser termina masuratoarea acestui tronson. Raportul final arata numele a toti propietarii de pe aseasta strada.
Aflam prin acest document ca hanul Filaret este in propietatea “Logofetiei treburilor Bisericesti” incepind din 1935. In 1828 era sub tutela Mitropoliei care il cedeaza “Logofetiei” pentru infiintarea unui orfelinat.

Astfel aflam si numele de atunci al strazii – Ulita Hanului Filaret. Mai tirziu avea sa devina Ion Cimpineanu, 13 Decembrie si din nou Cimpineanu.

Localul hanului Filaret impreuna cu propietatea familiei Merisescu a fost mai tirziu ales pentru construirea Teatrului National, de catre comisia special numita cu acest scop. Motivul principal pentru aceasta decizie: locul se afla oarecum in centrul orasului pe Podul Mogosoaiei aproape de Palatul Domnesc.
Al doilea motiv: Hanul Filaret era intr-o conditie precara in urma cutremurului din 1838, iar din punct de vedere estetic dauna acestei artere cu circulatie mare si pe care se ridicasera intre timp multe case boieresti mari si frumoase precum si un numar mare de pravalii asortate cu lucruri scumpe aduse din tarile Europei.

Deznodamintul final il aflam printr-o informatie tiparita intr-un ziar local din 1844 care anunta demolarea eminenta a hanului.

Unele surse mentioneaza ca demolarea hanului nu s-a facut din cauza “subrezeniei” sau pentru ca era o primejdie pentru calatori(asa cum a fost cazul cu Hanul Coltei si Sf. Gheorghe). Pur si simplu Teatrul National avea nevoie de un loc de constructie. Comisia intrunita in 1843 a hotarit acest lucru.

Printre chiriasii hanului intre 1841-1842 s-au numarat Friederich Bossel, tapiter, M. Joben, profesor, J. Drechsler, spiter, Dahan Baer, claviaru(pianist).

Hanul a fost deci demolat, iar materialul rezultat a fost vindut la licitatie. Deabea in 1847 caramida ramasa, fiind depozitata pe locul viitorului Teatru a fost in sfirsit vinduta in totalitate la licitatie.

Dupa raportul comisiei pentru Teatrul National datata 13 August 1843 a fost necesara suma de 2500 de galbeni pentru nivelarea Hanului Filaret.

Deabea in 1848 incepe construirea Tetrului National.
Dar aceasta este o alta poveste.

In primele decenii ale secolului trecut in urma sapaturilor facute in zona pentru cabluri de telefon si electrice au fost descoperite temeliile groase ale Hanului care se intindeau pina in mijlocul strazii (la vremea aceea strada era mult mai ingusta). De asemenea, in urma sapaturilor din septembrie 1940 si din primavara anului urmator, au fost gasite birnele vechiului pod al Mogosoaiei, care mergeau pina in zidurile Hanului.
Alte sapaturi efectuate in 1955 au dezvelit o parte din temeliile hanului.

Prin 1843-44 apare proiectul pentru construirea unui monument inchinat lui Pavel Kisseleff pe locul fostului han. Monumentul ar fii costat visteria cam 10.000 de galbeni. Banii sint folositi pina la urma pentru proiectul de ridicare al teatrului, prin dorinta Contelui Kisseleff.

….:: Citeva citate din documentele vremii ::….

* In 1826 ianuarie 28 Alexandru Cadina, cofetarul inchiriaza o pravalie din Hanul Filaret de pe Podul Mogosoaiei cu obligatia de a da 400 de taleri anual si de a efectua toate reparatiile si modificarile necesare.
* In 1825 Sterie Constantin inchiriaza de la Mitropolie cu 450 de taleri anual chio Sterie Constandinscul cu odaile lui de la Filaret pentru a face diferite pinzeturi.
* 1832 martie 21 meimar-basa Leontie efectueaza reparatii la pravaliile lui din incinta hanului
* 1825 Sterie Constandin deschide unchiosc de “testemele”
* 1826 ianuarie 28 exista o circiuma cu pivnita
* 1832 martie 21 sardarul Ilie Ricumis ridica patru sau cinci pravalii

Planul Borroczyn al Bucurestilor de la 1846. Hanul se afla aproximativ pe locul viitorului Teatru National

Fântâna Lahovary

Povestea Fântânii Lahovary din Bucuresti, monumentul construit dupa o cumplita disputa cu miza politica
A fost ridicata în memoria ziaristului Gh. Lahovary de printesa Zoe Sutu, în fata salii de tir, locul unde acesta si-a pierdut viata în urma unui duel.
Unul dintre monumentele celebre din Bucuresti este Fântâna Lahovary, realizata de celebru sculptor Carol Storck. Fântâna are o poveste interesanta si a fost ridicata în anul 1903, din comanda printesei Zoe Sutu, sotia politicianului si ziaristului George Emanuel Lahovary, care a murit în urma unui duel în anul 1897. De altfel, statuia si fântâna au fost ridicate în fata salii de tir locul unde Lahovari si-a pierdut viata iar pe soclul monumentului este daltuita inscriptia: "donatiune facuta de principesa Zoe Soutzu în memoria lui George Emanuel Lahovary". Zoe Sutu avea doar 35 de ani la moartea sotului ei, cu care a convietuit 17 ani. Ea s-a recasatorit cu principele Alexandru Sutu. Între 1903 si 1906, monumentul s-a aflat în fata Salii de Tir unde a murit ziaristul, sala care a devenit apoi Teatrul Regina Maria. Teatrul a fost demolat în 1986, iar statuia a fost demontata si depozitata bine, fiind reamplasata, dupa 1990, privind spre Piata Natiunilor Unite.
De la ce a pornit duelul mortal George Emanuel Lahovary a fost fratele cunoscutului om politic Alexandru N. Lahovary si a scris în noiembrie 1897, în ziarul conservator “L’Independence Roumaine”, câteva articole în care ataca politica lui Nicolae Filipescu, cel care avea sa devina mai târziu presedintele Partidului Conservator, Nicolae Filipescu. Ofensat de afirmatiile colegului sau de partid, care nu înceta cu acuzatiile, Nicolae Filipescu, care era un împatimit al salilor de scrima, l-a provocat pe Lahovari la duel.
Colegii de partid si prietenii au considerat ca nu exista motive care sa duca la o astfel de disputa, iar Lahovary a gasit de cuviinta sa-si ceara scuze fata de personajul pe care l-a calomniat, încercând astfel sa evite confruntarea.
Totul a fost în zadar, pentru ca Filipescu a ramas ferm pe pozitie si a cerut insistent sa-si repare onoarea, o solutie la moda în epoca. Cei doi protagonisti au ales ca arma a duelului spada, mai ales ca ambii erau buni spadasini, confruntarea desfasurându-se în sala de tir pe care Filipescu o folosea la antrenamente. Prin urmare, se poate spune ca acesta din urma era familiarizat cu locatia, care avea însa o problema: nu respecta mai multe reguli din Codul Duelistilor. Adica era la jumatate ca lungime decât normele în vigoare. Duelul a durat doar doua reprize si s-a încheiat printr-o lovitura mortala aplicata lui Lahovary. Martorii care au asistat la disputa au povestit ca a fost o lovitura aplicata cu furie, încât, încât vârful spadei s-a îndoit în corpul lui Lahovari.
Asasinat, nu duel “Doua degete de fier îi ajung adversarului, daca ai putut sa-l atingi”, spunea Codul Duelistilor, iar expertiza medicala a stabilit ca alta a fost cauza îndoirii spadei. La procesul care a urmat jumatate de an mai târziu, procurorul general a declarat ca martorii la duel sunt la fel de vinovati: "Puteau ei sa faca o astfel de fandare într-un câmp deschis? Putea lovitura sa ajunga într-o asa profunzime? Nu. Asadar, Filipescu a trebuit sa aiba putinta ca sa sara în primul moment. Ce furie de atac si ce siguranta de teren a trebuit sa aiba Filipescu ca sa faca acest salt, caci salt e în realitate si, cu toata romparea lui Lahovary, sa intre cu arma în corpul adversarului sau 20 de centimetri. Aceasta dovedeste ca acuzatia adusa martorilor, în ceea ce priveste sala de scrima, e adevarata cauza a nenorocirii întâmplate. Martorii nu trebuiau sa autorizeze acest duel; ei au produs, deci, aceasta împrejurare si lor trebuie sa li se impute faptul petrecut”, a spus procurorul Stefan Statescu la proces, mentionând mai târziu ca nu a fost un duel, ci un asasinat. În urma procesului, Nicolae Filipescu a fost condamnat la sase luni de închisoare, dar a fost gratiat mai devreme de Regele Carol I, revenind ulterior în politica fara nicio problema.

==========================================

Sala de scrima

Pe fundal Sala de scrima, pe locul unde a fost inaltata mai tirziu Opereta

Lucrarile de mutare a statuii inainte de demolari

===========================

Multumesc tuturor celor care m-au ajutat voit sau "nevoit".

===============================