Odessa Troops Parade, 1943 May 10 - By Willy Pragher

Dupa eliberarea Basarabiei, în 1941, armata româna a declansat în august 1941, operatiunea de cucerire a Odesei, fara sprijin german. Datorita rezistentei fortelor Armatei Rosii din Odesa, armata româna a luptat trei luni ca sa cucereasca orasul puternic fortificat.
47 de imagini de la o parada militara organizata în 1941, în Bucuresti, dupa victoria trupelor române în Batalia de la Odesa, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Crucea de Piatra

Ultimele case de toleranta din Bucuresti, închise de ziua lui I.V. Stalin

Crucea de Piatra a fost un cartier bucurestean de bordeluri, nu prea selecte, situat între Vitan si Dudesti. Se mai numea si „cartierul felinarelor rosii”, pentru ca felinarul rosu indica tipul de serviciu care se presta în imobilul respectiv. Numele strazii venea de la o cruce de piatra amplasata în fata unei biserici medievale de pe acea strada, ambele distruse în timpul Primului Razboi Mondial.

La Crucea de Piatra veneau fel de fel de barbati, de la adolescenti la oameni maturi, de la scriitori la servitori sau hamali. Legendele urbane ale momentului pomeneau despre Carol al II-lea, care ar fi avut o aventura cu faimoasa prostituata „Foamea Neagra”, din acel cartier. La 21 decembrie 1949, de ziua lui I.V. Stalin, comunistii ajunsi la putere au decis desfiintarea caselor de toleranta. Atunci „au murit” ultimele bordeluri din Bucuresti, de la Crucea de Piatra.

În anul 1927, România avea 12.431 dame de consumatie

În 1921, legea contributiilor directe spune ca femeile usoare trebuie sa plateasca 10% din venit. Într-un document din 1927 se arata ca în România practicau prostitutia 12.431 femei: 9.610 românce, 8 italience, 17 frantuzoaice, 18 grecoaice, 61 de rusoaice, 25 de turcoaice, 1.404 unguroaice, 170 de poloneze, 171 de cehoaice si 947 de alte nationalitati.

În 1936, prostitutia e scoasa în afara legii, la presiunea celorlalte state europene, dar continua sa functioneze sub protectia tacita a autoritatilor.

Mai multe informatii despre istoria prostitutiei gasiti în lucrarile „Prostitutia între cuceritori si platitori”, de Adrian Majuru si „Problematica prostitutiei în România interbelica”, de Dragos Carciga.

Crucea de Piatra

In perioada interbelica, prostituatia era legala si reglementata destul de strict.

Spre deosebire de evul mediu, unde practicantele erau aspru pedepsite (li se taia nasul sau erau ucise), în epoca moderna s-a produs o schimbare de mentalitate care a facut ca aceasta "meserie" sa nu mai fie condamnata, ci mai degraba acceptata, legal sau doar tacit, ca un rau necesar.

„Nu era sector al Bucurestiului care sa nu aiba câte cinci, sase bordeluri în perioada interbelica", ne spune istoricul Adrian Majuru.

Prostituatele mai stilate îsi faceau meseria în stabilimente de lux de pe bulevardele Elisabeta sau Ferdinand, la „Crucea de Piatra” ori în propriile apartamente, însa multe îsi cautau clienti prin hoteluri, magazine sau teatre. "Fetele" se distingeau prin tulpane (cele care lucrau în bordeluri) sau palarii excentrice (cele care lucrau pe cont propriu). În ambele cazuri, ele erau protejate fie de câte un personaj sus pus, fie de catre diversi indivizi care încheiau întelegeri cu matroanele.

Primele case de toleranta sau case cu felinare rosii au aparut în România la începutul secolului 20, cu toate ca prostitutia se practica, evident, de dinainte. Fetele care lucrau in aceste bordeluri aveau intre 20 si 30 de ani, dar multe se apucau de meserie cand erau inca minore.

 Unul dintre cele mai vizitate bordeluri în perioada interbelica este „Crucea de Piatra?, care se întindea de la Posta Vitan pâna în zona cartierului Dristor. Numele casei îsi avea radacinile de la o cruce de piatra, foarte mare, din fata unei biserici. Cel care îl detinea si totodata „pestele" tinerelor fete care locuiau acolo era, pe numele sau real, Ion Cacat.

Baietii care se duceau pentru prima data la Crucea de piatra (prospaturile) erau scutiti de plata. Curvele aveau dreptul sa refuze clientii, de exemplu, daca era beat, nu era primit. Existau si case mai mici, cu doua-trei camere. Vara, fetele stateau în gradina, îmbracate sumar, si le luau palaria curiosilor care se aventurau sa priveasca prin gard. Pentru a le-o restitui, acestia trebuiau sa treaca mai întâi prin camera lor.


 În anii 20, femeile care se îndeletniceau cu aceasta meserie erau, cel putin teoretic, obligate sa se înregistreze la politie si sa mearga lunar la un control medical. În cazul prostituatelor din bordelurile cu felinar rosu, acest lucru era respectat, însa ele constituiau mai putin de o treime din numarul total al "grizetelor", dupa cum erau numite la acea vreme.

Fiecare prostituata avea o “condicuta”, un fel de CV unde era precizat locul in care a mai lucrat, vechimea in munca si ce boli a avut. Daca se imbolnaveau,  erau excluse din aceasta 'breasla", dar in cazul tinerelor norocoase, plecarea se facea de buna voie, atunci cand isi gaseau un client care sa le ia in casatorie.

Ziua de lucru insemna de obicei 5 clienti, iar castigul era substantial: 5.000-6.000 de lei lunar primea in mana o prostituata de lux, in conditiile in care salariul mediu era pe atunci de 800 de lei. Castigul era insa mult mai mare, cam 20.000 lei lunar, dar mare parte din bani revenea “antreprenoarei", adica patroanei de la bordel.

Pentru clienti „fideli”: ABONAMENTE.

 Bordelurile vindeau si abonamente pentru clientii fideli, care plateau in avans si isi alegeau fata dorita. Pe abonamentul la bordel existau indicatii clare: "NB (nota bene) Duminica si Sarbatori visitele se primesc numai dimineata din cauza aglomeratiei"

Un abonament costa 50 de lei si includea 10 “numere”. Din aceste interesante documente mai aflam ca o noapte de amor era taxata pentru “2 numere”, iar in cazul clientilor fideli se faceau reduceri.
În astfel de locuri erau întâlnite si sinuciderile. Din cauza situatiilor materiale si din cauza promisiunilor neonorate de clienti, multe fete s-au sinucis. Mai mult, legendele urbane spun ca, pentru a scapa de concurenta prostituatelor venite din Rusia, care se bucurau de mare succes printre domnii de Bucuresti, unele dintre ele erau ucise.

R.I.P. - Monumentul Regelui Ferdinand (1940-1948)

R.I.P. - Rest In Peace sau odihneasca-se in pace

Acesta va fi primul blog in care voi incerca sa readuc la "lumina" anuminte obiective Bucurestene "decedate", fie monumente, cladiri sau locuri deosebite, care si-au incetat existenta fie prin neglect dar majoritatea prin ignoranta si nebunia comunista.


Statuia ecvestra a Regelui Ferdinand in Bucuresti  1940-1948



  Regele Ferdinand al României a trait în perioada 1865-1927, fiind unul din marii înfaptuitori ai Unirii de la 1918 si al doilea rege care a contribuit la organizarea statului national unitar.
Cu toate ca ansamblul monumentar trebuia construit la citiva ani dupa moartea sa situatia nu a fost propice decit mult mai tirziu.
Sculptorul Ivan Mestrovici va fii cel care v-a complecta monumentul.

  Pentru realizarea ansamblului arhitectonic, doua amplasamente au intrat în cumpana: unul cu asezarea statuii Regelui Ferdinand si a porticului înconjurator la sudul Pietei, cu fata spre Bulevardul Buzdugan (Jianu) si altul, în care statuia e asezata în partea de Nord, cu fata spre Calea Victoriei.
Consideratii de ordin estetic si de economie în exproprieri, au facut sa se adopte cea de-a doua solutie. Ea evita darâmarea Palatului Functionarilor Publici si a altor imobile vecine, care vor fi amenajate în caracterul Pietei numai când se va cere reconstruirea lor.

 Spatiul necesar va avea 180 m – de la Muzeul Antipa la Minister – pe 220 m. Statuia Regelui Ferdinand va avea, în afara de soclu, 8,5 m înaltime si, turnata în bronz, va cântari 25 de tone. O frumusete deosebita va da statuii porticul circular care o va înconjura, cu pilastri de granit si precedat de coloane suportând, fiecare, câte o „victorie înaripata”, sculptate tot de Mestrovici”.

 Informatiile despre soarta statuii sunt putini neclare.  Se pare ca tot ansamblul  a fost demontat si relocat ( intr-un depozit, locatie necunoscuta) pentru a fi curatat si resapat. Probabil in 1944. Din cauza conditiilor istorice monumentul nu a mai fost niciodata expus in Piata Victoriei..

 La începutul lunii iunie 1948 Moscova a hotarât demolarea tuturor monumentelor ce le-ar fi reamintit românilor de singurul lor stat cu adevarat national. Soarta le fusese pecetluita pentru multa vreme, daca nu pe vecie: nu-si mai apartineau, pentru ei dictau altii, de departe. Au disparut peste noapte nu doar magnificele creatii semnate de Mestrovici, ci si toate statuile ce-i reprezentau pe Carol I si pe nepotul sau, tonul fiind dat de la Bucuresti.
 Unele variante mentioneaza faptul ca statuile bucurestene cu tema regalista au fost distruse de catre fost viceprimarul general al Bucurestiului Constantin Doncea, în 1948, în timp ce România se afla sub ocupația armatei sovietice. Acesta a fost un comunist ilegalist inca din anul  1933 si voia să se afirme în fața rușilor.
 Foarte putine documente fotografice au ramas. Sper sa va faca placere.

 

 Sculptorul Ivan Mestrovici

  

Macheta

 

 Victorie înaripată Gips

 

                                                          Altă victorie înaripată.Gips

                                                             Victorie înaripată

                                                                     1939-40 statuia în Turnătoria Rascanu

 

1940 Medalia Monumentul Ferdinand, revers si avers

  

 

Detalii aleansamblului statuar. Imagini dinanii '40 cu cele 4 Victorii (femei inaripate) turnate in bronz

 

 

14 martie 1941 

 

1942 Monumentul Regelui Ferdinand 

Una din putinele documente ramase care sa arate intregul complex.

 1942

 Ultimele doua poze sint din surse contradictorii. Prima pare sa fie din anul 1942 iar a doua mentioneaza doar doua victorii ramase in picioare ceea ce poate insemna anul 1948.

                                                                           1944

Primul Tramvai Electric

Primul Tramvai Electric 1894, 9 decembrie, cu cap de linie la Piata Iancului.
Realizarea cea mai mare rămâne însă introducerea tramvaiului electric. În 1894, 9 decembrie, tramvaiul începe să circule pe traseul Marele Bulevard, astăzi bulevardele Mihail Kogălniceanu, Carol I şi Pache Protopopescu. În Cronologia Bucureştilor de Gheorghe Parusi se precizează faptul că „este pus în funcţiune primul tramvai electric, cu numărul 14 pe linia Cotroceni-Obor (la Târgul Moşilor). Era alimentat de centrala electrică de la Grozăveşti, pusă în funcţiune în 1889. Pornea din faţa acesteia, străbătea bulevardul deschis de Pache Protopopescu în 1888 (Kogălniceanu–Elisabeta–Carol–Pache) şi întorcea la început în faţa actualei Şcoli a Iancului, apoi la Biserica Iancu Vechi (Agricultori–Mătăsari), după aceea dincolo de Piaţa Iancului, în faţa ţesătoriei de azi (pe strada Sătucu, actuala At. Ionescu). Parcul de tramvaie avea 8 vagoane-motor şi 8 remorci.” Filipescu și-a continuat proiectul și a înființat noi linii de tramvai în Capitală. Mai mult, s-a asigurat că orașul va fi iluminat cu gaz și electricitate. Totuși, a fost contestat de presa de atunci din cauza prețului practicat pentru un metru cub de gaz. Dacă la Berlin acesta costa 20 de centime, la București pentru fiecare metru cub de gaz erau percepute 28 de centime.

 

===========================================================

Bătălia pentru tramvaiul electric

Prima linie de tramvai electrică a început să funcţioneze la 9 decembrie 1894, având opt vagoane cu motor şi opt remorci. Construirea acesteia s-a datorat primarului Pake Protopopescu, care acordase o concesie pentru construirea de căi ferate şi tramvaie (1890), cu obligaţia de a se construi o linie „cu curent subteran“ pe direcţia Cotroceni-Obor. Concesiunea a fost preluată de Societatea Anonimă Română pentru construcţia şi exploatarea de căi ferate şi tramvaie, aceasta însărcinând firma Siemens-Halke (Viena) cu realizarea liniei electrice. Profitul înregistrat de Societatea de Tramvaie şi Tramcare pentru anii 1899-1900 s-a ridicat la suma de 61.640 de franci.

Consilierii Primăriei s-au opus înfiinţării tramvaiului electric, „considerându-l o calamitate pentru public, pentru că firele electrice pot trăsni oameni şi animale şi vedem cu toţii ce aspect hidos prezintă sârmele acestea spânzurate în aer pe nişte stâlpi imposibil de privit“. Consilierii comunali au scăpat, probabil, de teama „trăsnirii“ în momentul în care s-a creat un  Regulament al Societăţii Comunale de Tramvaie referitor la acest aspect. Conform acestuia, persoanele „trăsnite“ se aşezau pe spate, cercetându-se „dacă mai răsuflă cât de puţin. În cazul acesta se va aşeza capul mai ridicat şi se va pune pe frunte o cârpă muiată în apă rece sau cu gheaţă“. Dacă persoana nu mai respira i se făcea respiraţie artificială până la venirea unui medic. Un alt motiv pentru respingerea tramvaiului electric a fost de natură umanitară, recurgându-se la clişeul „România este ţară agricolă“, cei 1.000 de cai folosiţi la tracţiunea tramvaielor hrănindu-se din „ieslea naţională“.

Primarul Barbu Delavrancea a insistat în faţa Consiliului Comunal pentru schimbarea modului „barbar al tracţiunii cu cai“ cu tracţiunea „dinamo-electrică“. Delavrancea nu a agreat imaginea cailor încovoiaţi care trăgeau vagoanele la deal şi nici a „plaselor de fire“ care atârnau spânzurate pe străzi, dorind să le înlocuiască.

Rezultatul a fost votarea de către consilieri a introducerii tramvaiului electric. Potrivit unui studiu realizat de către inginerul St. Christescu, la vremea când se discuta aprins în Consiliul Comunal introducerea tramvaiului electric, acesta devenise o obişnuinţă cotidiană în marile oraşe din Europa. Germania avea, în 1899, 66 de oraşe cu tramvaie electrice care circulau pe linii însumând 2.037 de km.

Bucureştii aveau, în 1905, doar 5 km de linii cu cablu electric şi alţi 45 de km cu tracţiune animală, însă, „în studiu de a se înlocui“. Cel mai folosit a fost tramvaiul cu cablu aerian, singurul argument folosit contra acestuia fiind lipsa de estetică a străzilor. Societatea de Tramvaie, conştientă că trebuie să introducă linii electrice, a transmis Primăriei că doreşte să transforme tracţiunea animală în tracţiune electrică prin executarea a 27 de km de linii electrificate, cu condiţia să i se prelungească concesia care expira în 1909, până în 1954. Potrivit lui Alexandru Davidescu, directorul Lucrărilor Tehnice, Comuna ar fi obţinut, dacă accepta oferta respectivă, un beneficiu de cca 80-100 de milioane de lei.

Extinderea liniilor de tramvai în Capitală a fost deficitară, mai ales la periferia oraşului, astfel că în 1909 încă mai circulau tramvaiele cu cai, în timp ce oraşele Iaşi, Galaţi şi Brăila aveau în totalitate tramvaie electrice. Vintilă I. Brătianu (1867-1930), edilul Bucureştilor (iunie 1907-februarie1910), a dorit modernizarea transportului de călători, menţionând că a propus concesionarilor de tramvaie electrificarea întregii reţele (1909).

Deşi negocierile cu reprezentanţii Societăţilor de tramvaie pentru transformarea tracţiunii animale în tracţiune electrică se desfăşurau încă din 1906, aceştia au refuzat. Decizia a avut la bază un studiu de piaţă realist: capitalul investit pentru electrificarea liniilor nu putea fi amortizat până în 1916, când le expira concesiunea, acţionarii cerând în schimbul electrificării liniilor, peste profitul pe care l-ar fi obţinut în perioada 1909-1916, un beneficiu net de 5.400.000 de lei.

Raportul primarului V. Brătianu, cu nr. 9147/4 martie 1909, a precizat necesitatea înfiinţării de noi linii de tramvai, determinat fiind „de traficul considerabil de călători“ şi de faptul că cele două concesii ale liniilor de tramvai – una de 19,484 km, iar cealaltă de 30,195 km – expirau la 1 iulie şi 1 decembrie 1916. Urma să se înfiinţeze o Societate a Tramvaielor Comunale care trebuia să construiască linii noi, să le îmbunătăţească pe cele vechi şi să exploateze întreaga reţea. Singura doleanţă a lui V. Brătianu a fost ca legea referitoare la noua societate de tramvaie să nu stabilească  şi statutele acesteia.

Biserici Disparute 2 - Episcopia Rimnicului

Biserica Sfintii 40 de Mucenici - Metohul Episcopiei de Râmnic

     Biserica se afla în Bucuresti si a fost zidita între 1764-1766 de catre boierul Mihai Cantacuzino, pe locul primit drept zestre de sotia sa, Ilinca Vacarescu. De aici îi provenea si denumirea de Livedea Vacarescului.
    Aceasta biserica se mai numea si Metohul sau Gradina Episcopiei, deoarece fusese închinata Episcopiei Râmnicului. De asemenea se mai numea si Filaret – nume dat în planul baronului Purcel la sfârsitul secolului al XVIII-lea, dupa numele fostului episcop Filaret al Mirelor, episcop de Râmnic.
    În anul 1775, în curtea bisericii, s-a construit, de catre ctitor, o scoala româneasca pentru copii. Aceasta a functionat pâna în 1848.
    Începând cu anul 1784 Mihalache Moldovlahul era protopsalt la Biserica Domneasca din Bucuresti, dascal „musicos“ la Scoala Sf. Sava, iar din 1786 si la metocul Episcopiei de Râmnic, Scoala de muzica psaltica ce se afla pe locul unde astazi este Ateneul Român.
    În 1793 acoperisul bisericii era afectat, iar starea de conservare era precara.
    Arhitectul Bucurestiului din 1838, Villacrose, constata în raportul sau ca biserica era afectata datorita cutremurului din acel an. Tot în acea perioada se propunea demolarea turlei si a zidului superior.
    Locotenentul  colonel Dimitrie Papazoglu, în lucrarea sa ”Istoria fondarii orasului Bucuresti” aminteste ca: ”… În curtea acestui metoh de episcopie s-a sfintit întâiul drapel al ostirii românesti la anul 1830, decembrie 6.”
    Episcopul rus Uspenski, o descrie în 1846 ca fiind: ”o biserica frumoasa, zidita în stil gotic, având numeroase ornamente ascutite în forma de sulita, aproape de turla”
    În 1850 se vorbea despre reconstructia bisericii.
    În 1866 biserica este parasita, ramânând zidurile goale.
    În 1876 biserica a fost demolata, plantându-se Gradina Episcopiei.
    Mai târziu se începe ridicarea unui amfiteatru pentru circ, care ramâne însa neterminat.
    În 1888 s-a ridicat pe locul bisericii o coloana de piatra.
    Se ridica pe fundatiile începute pentru circ actualul Ateneu Român.
    În traditie se spune ca tâmpla bisericii a fost mutata la Biserica Alba, tot din Bucuresti. Aceasta tâmpla a fost sculptata în Venetia si comandata de boierul Mihai Cantacuzino, purtând pe suprafata ei vulturul bicefal, stema a Bizantului si a familiei Cantacuzinilor.

Prezentarea bisericii:

    Dupa o fotografie a vremii, se poate observa ca biserica era uninavata, înalta de circa 10 m la cornisa. Avea o turla pe naos, turla fiind octogonala cu baza patrata ornata cu medalioane pictate.
Fatadele erau împartite în trei registre. Cel inferior, cât jumatate din înaltime, era fara nici o ornamentatie, având doar ferestre simple, dreptunghiulare si o usa simpla pe fatada de sud. Alte doua registre egale cu câte un sfert de înaltime, erau despartite de un brâu-un tor probabil policrom. Registrul median era decorat cu panouri dreptunghiulare pictate cu personaje, alternând cu golurile ferestrelor, ferestre ce aveau ancadramente sculptate.
În fine, registrul superior era ornamentat cu panouri terminate în arc de cerc, pictate si ele cu personaje.
    Biserica semana foarte mult cu Paraclisul Episcopiei din orasul Râmnicu Vâlcea, paraclis ce prezinta si astazi fatade pictate cu reprezentari ale unor sibile si filosofi antici, cu probabil aceleasi reprezentari le avea si Biserica Metohului.
    Ca semn al prezentei bisericii, astazi a ramas doar numele unei strazi, strada aflata în apropierea Ateneului Român.

Dezastrele ce au afectat aceasta biserica au fost:

    *cel natural reprezentat de miscarile tectonice ce s-au petrecut în anul 1838;
    *cel antropic. Acest fel de dezastru s-a realizat atât prin nepasarea umana (biserica fiind parasita si neluându-se nici o masura de a o restaura, repara), cât si distrugerea ei efectiva (demolarea ei).

 1947 metoch al episcopiei Râmnicului (Harta Borroczyn)
 Zona Palatul regal, Atheneul Roman, asa cum arata in vremea lui Bibescu Voda. E foarte interesant cum arata curtea domneasca stabilita inca din vremea lui Alexandru Ghica (din 1837) in casa stolnicului Dinicu Golescu. Resedinta mult marita va fi folosita pana in vremea lui Carol al II-lea. Pe locul Atheneului se afla o mica bisericuta, metoc al episcopiei Râmnicului.

 

1860s Detaliu asupra faţadei bisericii „Sf. 40 de Mucenici”, metohul Episcopiei Râmnicului. Este singurul document fotografic in existenta.

 

 1899 Gradina Episcopiei