Crucea de Piatra

Ultimele case de toleranta din Bucuresti, închise de ziua lui I.V. Stalin

Crucea de Piatra a fost un cartier bucurestean de bordeluri, nu prea selecte, situat între Vitan si Dudesti. Se mai numea si „cartierul felinarelor rosii”, pentru ca felinarul rosu indica tipul de serviciu care se presta în imobilul respectiv. Numele strazii venea de la o cruce de piatra amplasata în fata unei biserici medievale de pe acea strada, ambele distruse în timpul Primului Razboi Mondial.

La Crucea de Piatra veneau fel de fel de barbati, de la adolescenti la oameni maturi, de la scriitori la servitori sau hamali. Legendele urbane ale momentului pomeneau despre Carol al II-lea, care ar fi avut o aventura cu faimoasa prostituata „Foamea Neagra”, din acel cartier. La 21 decembrie 1949, de ziua lui I.V. Stalin, comunistii ajunsi la putere au decis desfiintarea caselor de toleranta. Atunci „au murit” ultimele bordeluri din Bucuresti, de la Crucea de Piatra.

În anul 1927, România avea 12.431 dame de consumatie

În 1921, legea contributiilor directe spune ca femeile usoare trebuie sa plateasca 10% din venit. Într-un document din 1927 se arata ca în România practicau prostitutia 12.431 femei: 9.610 românce, 8 italience, 17 frantuzoaice, 18 grecoaice, 61 de rusoaice, 25 de turcoaice, 1.404 unguroaice, 170 de poloneze, 171 de cehoaice si 947 de alte nationalitati.

În 1936, prostitutia e scoasa în afara legii, la presiunea celorlalte state europene, dar continua sa functioneze sub protectia tacita a autoritatilor.

Mai multe informatii despre istoria prostitutiei gasiti în lucrarile „Prostitutia între cuceritori si platitori”, de Adrian Majuru si „Problematica prostitutiei în România interbelica”, de Dragos Carciga.

Crucea de Piatra

In perioada interbelica, prostituatia era legala si reglementata destul de strict.

Spre deosebire de evul mediu, unde practicantele erau aspru pedepsite (li se taia nasul sau erau ucise), în epoca moderna s-a produs o schimbare de mentalitate care a facut ca aceasta "meserie" sa nu mai fie condamnata, ci mai degraba acceptata, legal sau doar tacit, ca un rau necesar.

„Nu era sector al Bucurestiului care sa nu aiba câte cinci, sase bordeluri în perioada interbelica", ne spune istoricul Adrian Majuru.

Prostituatele mai stilate îsi faceau meseria în stabilimente de lux de pe bulevardele Elisabeta sau Ferdinand, la „Crucea de Piatra” ori în propriile apartamente, însa multe îsi cautau clienti prin hoteluri, magazine sau teatre. "Fetele" se distingeau prin tulpane (cele care lucrau în bordeluri) sau palarii excentrice (cele care lucrau pe cont propriu). În ambele cazuri, ele erau protejate fie de câte un personaj sus pus, fie de catre diversi indivizi care încheiau întelegeri cu matroanele.

Primele case de toleranta sau case cu felinare rosii au aparut în România la începutul secolului 20, cu toate ca prostitutia se practica, evident, de dinainte. Fetele care lucrau in aceste bordeluri aveau intre 20 si 30 de ani, dar multe se apucau de meserie cand erau inca minore.

 Unul dintre cele mai vizitate bordeluri în perioada interbelica este „Crucea de Piatra?, care se întindea de la Posta Vitan pâna în zona cartierului Dristor. Numele casei îsi avea radacinile de la o cruce de piatra, foarte mare, din fata unei biserici. Cel care îl detinea si totodata „pestele" tinerelor fete care locuiau acolo era, pe numele sau real, Ion Cacat.

Baietii care se duceau pentru prima data la Crucea de piatra (prospaturile) erau scutiti de plata. Curvele aveau dreptul sa refuze clientii, de exemplu, daca era beat, nu era primit. Existau si case mai mici, cu doua-trei camere. Vara, fetele stateau în gradina, îmbracate sumar, si le luau palaria curiosilor care se aventurau sa priveasca prin gard. Pentru a le-o restitui, acestia trebuiau sa treaca mai întâi prin camera lor.


 În anii 20, femeile care se îndeletniceau cu aceasta meserie erau, cel putin teoretic, obligate sa se înregistreze la politie si sa mearga lunar la un control medical. În cazul prostituatelor din bordelurile cu felinar rosu, acest lucru era respectat, însa ele constituiau mai putin de o treime din numarul total al "grizetelor", dupa cum erau numite la acea vreme.

Fiecare prostituata avea o “condicuta”, un fel de CV unde era precizat locul in care a mai lucrat, vechimea in munca si ce boli a avut. Daca se imbolnaveau,  erau excluse din aceasta 'breasla", dar in cazul tinerelor norocoase, plecarea se facea de buna voie, atunci cand isi gaseau un client care sa le ia in casatorie.

Ziua de lucru insemna de obicei 5 clienti, iar castigul era substantial: 5.000-6.000 de lei lunar primea in mana o prostituata de lux, in conditiile in care salariul mediu era pe atunci de 800 de lei. Castigul era insa mult mai mare, cam 20.000 lei lunar, dar mare parte din bani revenea “antreprenoarei", adica patroanei de la bordel.

Pentru clienti „fideli”: ABONAMENTE.

 Bordelurile vindeau si abonamente pentru clientii fideli, care plateau in avans si isi alegeau fata dorita. Pe abonamentul la bordel existau indicatii clare: "NB (nota bene) Duminica si Sarbatori visitele se primesc numai dimineata din cauza aglomeratiei"

Un abonament costa 50 de lei si includea 10 “numere”. Din aceste interesante documente mai aflam ca o noapte de amor era taxata pentru “2 numere”, iar in cazul clientilor fideli se faceau reduceri.
În astfel de locuri erau întâlnite si sinuciderile. Din cauza situatiilor materiale si din cauza promisiunilor neonorate de clienti, multe fete s-au sinucis. Mai mult, legendele urbane spun ca, pentru a scapa de concurenta prostituatelor venite din Rusia, care se bucurau de mare succes printre domnii de Bucuresti, unele dintre ele erau ucise.