Friday, 30 September 2016

Terasa si Hotel Oteteleșanu

Casele Otetelesanu, Hotelul Otetelesanu, Terasa Oteleseanu, Imobilul Frascati, Palatul Telefoanelor, Teatrul Constantin Tănase

1871 Harta Colonelului Papazoglu casele Otetelesanu

Acestea sint citeva din denumirile sub care aceasta zona pe Calea Victoriei a fost cunoscuta dea lungul timpului. Astazi este aproximativ Calea Victoriei 33-35.
Casele lui Iancu Otetelesanu, de pe Podul Mogosoaiei (ceea ce inseamna Calea Victoriei de astazi)  sunt recunoscute in documente oficiale inca de la mijlocul secolului al XIX-lea. Ioan Serban Otetelesanu, era un mare bogatas, vornic al Capitalei si filantrop.
Pe la 1861 Conul Iancu  s-a indragostit de juna Elena Filipescu, iar un an mai tarziu, in 1861, s-a insurat cu aceasta desi fusese casatorit de 30 de ani cu Safta. In pofida divortului, Safta a ramas cu Iancu si s-a ingrijit de el in continuare, ba chiar mai mult s-a impact cu Elena la Manastirea Sarindari, in fata icoanei Maicii Domnului.
Noua stapana a transformat casa Otetelesanu intr-un loc de intalnire a lumii alese bucurestene. In casa se tineau serate, baluri si receptii chiar si dupa moartea vornicului, in 1876, Elena a continuat sa-i primeasca pe invitati. Din anul 1888, casa a ramas mostenire lui Ioan Kalinderu, membru al Academiei Romane, fiind vanduta apoi Societatii de Asigurare "Dacia-Romana", care a inchiriat-o altor antreprenori.
Pictura de Stefan Dimitrescu - "La Otetelesanu" 1915
....."Astfel, noul chirias Mihai Stere construieste Terasa Otetelesanu, cafenea si berarie, care devine locul preferat de intalnire a scriitorilor si artistilor vremii : Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Cosbuc, Victor Eftimiu , pictorii Szathmari si Iser si multi altii. Dar cel mai prezent personaj era Emil Garleanu care manca si scria in aceasta cafenea, de multe ori "imprumutand" bani de la prietenii de breasala mai instariti. Cafeneaua a fost amintita in multe dintre scrierile celor care au vizitat-o"....

...."Un alt element deosebit era gradina din spatele ei, impanzita cu platani, tei si castani, care a fost inchiriata unui anumit Grigoriu. Asa a aparut un teatru de vara apreciat de bucuresteni, care nu a supravietuit Primului Razboi Mondial. In perioada interbelica platanii au fost taiati, iar gradina transformata intr-un restaurant unguresc fara prea mult succes, in timp ce pe terenul viran de aici era amenajat un patinoar. Totusi in 1933 teatrul de vara a revenit si in timp s-a transformat in cinematograf"....
Safta Oteteleșanu, cca. 1850

Cladirea a fost vanduta Societatii Anonime Romane de Telefoane, care a insemnat si sfarsitul casei Otetelesanu. Dupa mai multe luni prin instante, locul Terasei a fost luat de Palatul Telefoanelor, constructie facuta dupa planurile lui Louis Weeks si Walter Troy. Mai tarziu, in Al Doilea Razboi Mondial, Parcul Otetelesanu a fost cumparat tot de Societatea de Telefoane.

Pe locul unde a existat Hotelul Otetelesanu,  pe la 1860 a fost înfiintat Hotelul Frascatti care a primit aceasta denumire pe la 1875 când a fost cumparat de vestitul bucatar francez Gillet care îsi deschisese birtul vizavi, în casele Bossel.

In 1934 a fost inceputa demolarea fostului Hotel Frascatti si constructia "noului" Imobil Frascatti ce gazduieste sala Teatrului "Constantin Tanase". Cladirea a fost construita în perioada 1934- 1940 în stil art déco dupa planurile arhitectului Jean Monda, cunoscut pentru planurile cladirii Societatea Asigurarea Româneasca. In acelasi timp Calea Victoriei a fost latita in rind cu noua constructie a Palatului Telefoanelor.

Teatrul poarta numele actorului Constantin Tanase (1880- 1945), fost actor de scena si de vodevil (piesa mica satirica), care în iulie 1919 a pus bazele trupei de teatru Carabu? cu sediul în acest imobil, având o activitate neîntrerupta de peste 80 de ani.
În mai 1934, pe scena teatrului "Carabu?" urca pentru prima data interpreta de muzica populara Maria Tanase (1913- 1963), ulterior angajata în trupa lui Constantin Tanase, actorul fiind un promotor al succesului cântaretei.
Dupa disparitia marelui actor, teatrul a functionat sub alte denumiri temporare ca Ansamblul de Estrada, Teatrul de Stat de Estrada si în 1962 a primit numele de "Teatrul satiric - muzical Constantin Tanase", titlul pastrat pâna în anul 1990 când a primit titulatura cea mai adecvata, sub care functioneaza si astazi, Teatrul de Revista "Constantin Tanase".

....Cam asta este povestea Caselor Otetelesanu......o alta fantoma a Bucurestilor!


1874 foto F. Duschek Grand Cafe Otetelesanu. Pe fundal sepoate vedea Biserica Sarindar, defuncta in 1896, iar mai in spate silueta Grand Hotel Boulevard
1875 - L'Independence Roumaine si  Hotel Otetelesanu(Frascatti). Fotografie luata din Piata teatrului National
1909 Gradina Otetelesanu
1915 Piata Teatrului In dreapta, verdeata marcheaza Gradina Otetelesanu (amplasament al Palatului Telefoanelor actual)
1916 TERASA OTETELESANU
1920 Grand Restaurant Transilvania - Parcul Otetelesanu
1920s Otetelesanu
1920s Bal la Otetelesanu
1926 Un Dejun la Oteteleșanu
1926 Teatrul de vara gradina Otetelesanu
1930 Hotel Frascatti
1930s Cafenea Otetelesanu
1935 Teatrul National si Teatrul de vara Otetelesanu, in spate. Ultima poza cunoscuta a faimosului complex


.......Citeva fotografii relatate la Terasa Oteteleșanu.......



Salonul Otetelesanu (interior)
Terasa Oteteleșanu
Teresa restaurant otetelesanu
Restaurantul si terasa Otetelesanu
Restaurantul si terasa Otetelesanu
Pictor Camil Ressu - Terasa Oteteleseanu
Calea Victoriei pta Teatrului. Intrarea la terasa pe stinga



--== O noua serie de fotografii din zona parcului Otetelesanu ==--



Harta pensionarului Petre Ambrosiu din 1911, cu aspectul oraşului în sec. al 19-lea
1856 L. Angerer. Vedere spre Sala Bossel; Parcul Otetelesanu dreapta jos
1871 Centrul orasului Bucuresti; Parcul Otetelesanu dreapta jos
1875 Piata Teatrului; Parcul Otetelesanu stinga jos
1890 birjele din Piata Teatrului; Parcul Otetelesanu pe fundal
1891 Calea Victoriei, vedere din Grand Hotel de Boulevard. Hotel Frascatti pe centru dupa Hotel Luvru
1892 Manifestaţia studenţilor universitari, Bucureşti; Parcul Otetelesanu pe fundal
1899 Piata Teatrului National; Parcul Otetelesanu pe fundal dreapta
1905
1908 În partea stângă, şirul de imobile care adăpostea Hotelul Frascati, ridicate pe locul fostelor case Oteteleşanu
1910
1910 Parcul Oteteleshanu, teatru
1912 Hotel Frascati
1916 Calea Victoriei
1917
1917 Calea Victoriei vedere aeriana
1918 Hotel Capsa
1920 Calea Victoriei
1929 Calea Victoriei vedere aeriana. Semnul de neon pe Hotel Frascatti; pe stinga Capsa
1929 Semnul de neon pe Hotel Frascatti
1931
1933 Desen-proiect de faţadă al imobilului comercial Frascati
1933 Se construieste Palatul Societatii de Telefoane, in vecinatatea Teatrului National
1933
1934 Demolare hotel Frascati linga Palat Telefoane
1934 Hotel Frascati in demolare
1935
1936 Capsa, cu vedere de data aceasta spre Palatul Telefoanelor; 4 martie 1936
1938
1938 vedere dinspre legatia rusa.
1944 Calea Victoriei in fata la Tanase
1944 Imobilul Frascatti de pe Calea Victoriei (Teatrul Savoy)
1944 Palatul Telefoanelor - Teatrul National
1951 Teatrul Național
1959 Teatrul satiric muzical C. Tănase - Palatul Telefoanelor
2010  Palatul_Telefoanelor
2010 Imobil „Frascati' sala Teatrului Constantin Tănase
2010 Teatrul_Tanase


 Povesti de altadata


În casa Otetelisenilor s-a dezvoltat opereta româna si teatrul de comedie

Putini stiu astazi ca sub Palatul Telefoanelor din Bucuresti se ascunde o legenda. O poveste care începe, undeva, prin secolul al XVIII-lea, pe când Capitala se afla înca sub o puternica influenta orientala, pe când Ulita cea Mare abia devenea Lipscaniul de acum si pe când prin oras tocmai rasareau fundatiile monumentelor de astazi, cum ar fi biserica Cretzulescu sau biserica Stavropoleos.

În vremea aceea, boierul oltean Iancu Otetelisanu si-a cumparat o bucata de pamânt în centrul Bucurestilor, aproape de Teatrul National, unde si-a construit o casa cocheta, respectând întocmai moda pariziana. Aceasta casa, devenita un minunat punct de întâlnire pentru protipendada bucuresteana, a fost locul în care si-a prins aripile opereta româneasca, teatrul de revista si, mai apoi, teatrul românesc de comedie. Dupa moartea sotilor Otetelisanu, casa a ramas, prin testamentul facut de Iancu, Academiei Române, care a închiriat-o unor antreprenori. Iar acestia o transforma într-un restaurant cochet cu terasa în fata, cu biliard în interior si sala de concerte.

Intrata în constiinta bucurestenilor cu numele de Terasa Otetelisanu, casa cu gradina din buricul Bucurestiului devine, pe la sfârsitul primului deceniu al secolului al XX-lea, un adevarat loc de pelerinaj pentru multi scriitori, artisti plastici si actori. Parfumata legenda a resedintei Otetelisanu, o data cu râsetele spectatorilor si  cu replicile actorilor, aveau sa amuteasca pentru totdeauna în anul 1931, când casa si gradina purtând numele boierului oltean au disparut sub lovitura târnacoapelor, pentru ca în locul lor sa se înalte Palatul Telefoanelor. Hohotele de râs care zeci de ani au umplut parcul ramân doar o amintire, pe care acum o recuperam din câteva rânduri scrise în cartile memorialistilor.

Bal de la 1880


Iancu a fost, de buna seama, cel mai semet dintre Oteteliseni, iar povestea lui fascineaza, în masura în care de numele lui se leaga amintirile unei stralucitoare boeme aristrocratice a Micului Paris, istoriile ultimului guvern al lui Cuza sau bucuria primelor piese de teatru montate în limba româna, la pe atunci proaspat inauguratul Teatru National din Bucuresti.

Viataa lui Iancu Otetelisanu este ea însasi o poveste. Vom spune, pe scurt, ca s-a nascut în 1795, s-a numarat, ca si Grigore Otetelisanu, printre sustinatorii Societatii Filarmonice, ca în 1845 a preluat directia Teatrului National din Bucuresti, fiind preocupat de reprezentarea pieselor scrise în româneste.

A îndeplinit functia de presedinte al Sfatului orãsenesc al Capitalei, a fost vornic de politie si ministru în ultimul guvern din domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Nu în ultimul rând, Ioan Otetelisanu a adunat o mare avere prin arendarea „otcupului sarii”, iar prin casatoriile sale cu Elena Câmpineanu si apoi cu Elena Filipescu, s-a înrudit cu doua din cele mai renumite familii din tara Româneascã.

Ce bucurie pe protipendada Capitalei când casa lui Iancu a devenit deschisa pentru oaspeti! Resedinta a devenit faimoasa în epoca, dat fiind ca Elena, cea de-a doua sotie a lui Otetelisanu, organiza aici numeroase baluri si serate, dând stralucire si importan?a locului.

Se gasise, deci, caminul ideal unde femeile puteau sa-si etaleze toaletele elegante, iar barbatii sa faca politica. În spatele casei se afla o gradina strajuita de platani, tei si castani, la adapostul carora, de pe o scena construita cu dichis, zburau în vazduh acordurile muzicii lui Strauss, Offenbach, Kalman sau Lehár.

Nu în ultimul rând, doamnele vremii aveau si un nesperat prilej de bârfa si comentarii, tinând seama ca, în ciuda moralei vremii, chiar si dupa a doua casatorie a lui Iancu Otetelisanu, în casa de pe Calea Victoriei a continuat sa locuiasca si prima sotie a acestuia. Cea dintâi sotie, Safta Oteteleseanu, nascuta Câmpineanu, ne spune Gheorghe Crutzescu în lucrarea “Podul Mogosoaiei. Povestea unei strazi”, „în fiecare zi de la Dumnezeu venea sa-l vaza, vedea de casa lui, de lucrurile lui si îl îngrijea daca era bolnav…, caci Safta si cu Elena se împacasera în fata Icoanei Maicii Preciste, la Sarindar, si de atunci au trait în prietenie si întru dragostea lor pentru acelasi barbat“.

Gurile rele nu bârfeau doar situatia boierilor, ci si însasi gradina, dar vorbele lor nu au fost un impediment în glorioasa ascensiune a acestui loc. Se spunea ca plantatia parcului era periculoasa sanatatii si ca, o data cu biletul de intrare în parc, e bine ca spectatorii sa-si ia si un bilet de bai la Techirghiol, pentru ca reumatismul era, oricum, sigur…

Se mai spunea ca este atâta igrasie si frig în parcul Otetelisanu, încât antreprenorul restaurantului Tomek (pe locul unde se afla astazi Teatrul de Estrada) nici macar nu avea nevoie sa cumpere gheata vara. Lega sticlele de vin cu sfoara, le lasa jos în parc si dupa un minut le ridica înghetate“ („Evocari“, 1964). Cu toate acestea, eleganta si sharmul casei a atras lumea ca un magnet.

Chiar la începutul secolului al XIX-lea, pentru negustori era o adevarata moda sa deschida un local cu gradina, si era cu atât mai bine ca gradina sa fie înzestrata cu scena de teatru. Asa se face ca gradina resedintei boierilor Oteteliseni a fost închiriata, începând din anul 1903, de un anume Mitica Georgescu, un negustor care pâna atunci tinuse o gradina restaurant pe strada Câmpineanu, foarte aproape de Teatrul National, si care acum voia sa-si pastreze afacerea într-o zona cu aerul mirosind a parfumuri scumpe aduse tocmai din Marele Paris.

Noul antreprenor a taiat câtiva copaci din curtea Otetelisenilor, ca sa faca loc unei scene mari, cu cabine pentru actori, cu decoruri si cortina, apoi a construit loji si a asezat mese si scaune în fata scenei. Din pacate deschiderea stagiunii a fost compromisa de doua esecuri. Mai întâi publicul a fost dezamagit de un fals cântaret, un individ care pretinsese ca este celebrul sansonetist Paul Dalmed, iar mai apoi o trupa care promitea „Traviata“ de Verdi, a produs la rândul ei dezamagire patronilor si spectatorilor, în masura în care niciun interpret nu-si învatase partitura.

Mitica Georgescu, care trebuia sa arate, totusi, Bucurestiului, importanta gradinii sale, l-a rugat pe actorul Nicolae Niculescu-Buzau sa alcatuiasca o trupa de opereta si de comedie. Din fericire Niculescu-Buzau s-a achitat cu succes de sarcina si a încropit repede un ansamblu artistic de 50 de persoane, actori, cântareti, balerini, artisti, care ramân angajati pâna la finalul stagiunii, reusind sa duca numele Gradinii Otetelisanu în constiinta colectiva a unei Capitale care adora racoarea data de copacii din gradina, iubea spectacolele pline de farmec si veselie si era dispusa sa tina minte servirea ireprosabila de la mese.

Primele spectacole de opereta s-au jucat în Gradina Otetelisenilor


Dintr-un extraordinar documentar semnat de jurnalistul Vera Molea pentru revista Historia, aflam ca spectacolul de opereta, un gen nu foarte digerat pentru început în Micul Paris, s-a impus, începând din 1904, tot în Gradina Otetelisenilor, avându-l drept promotor pe tenorul Constantin Grigoriu.

“Opereta s-a impus greu în arta româneasca. Pâna la sfârsitul secolului al XIX-lea, teatrul de opereta era prezentat numai de trupe straine. Câtiva artisti români încercasera sa creeze trupe de opereta autohtone, dar stradaniile lor fusesera zadarnice. Publicul era dezinteresat. La Bucuresti, opereta nu si-a putut face loc pâna când nu si-a gasit un sediu si un om care sa o promoveze cu adevarat. Si aceasta se petrece abia în 1904, când Constantin Grigoriu închiriaza Gradina Otetelisanu de la antreprenorul Mihail Stere.

Tenor de opera si opereta, profesor de muzica, autorul comediei „Don Vagmistru“, Grigoriu pune bazele primei trupe profesioniste de opereta de la Bucuresti. Cererea lui Grigoriu pentru aprobarea deschiderii stagiunii de vara în Parcul Otetelisanu dateaza din 20 aprilie 1904.

Iata cum suna solicitarea trimisa Directiei Generale a Teatrelor: „Domnule Director, Subsemnatul Const. Grigoriu artist luând pe a mea seama conducerea unei trupe de opera, opereta si comedie, formata din elemente românesti, spre a da reprezentatiuni în Parcul zis Oteteliseanu precum si în alte sali si gradini de spectacol din capitala si provincie, cu începere de la 10-15 iunie anul curent; cu un repertoriu format din piesele notate pe contra pagina si în afara de aceste piese ma voi servi si de vechiul repertoriu deja jucat în capitala de trupele de opera si opereta. Pentru care va rog respectuos a mi se da cuvenita autorizatie spre a ma servi la trebuinta. Constantin Grigoriu, Artist, Clopotarii noi 88“.

Cu toate greutatile inerente începutului de drum, cu toate zvonurile potrivnice, la 26 iunie 1904, pe scena Gradinii de vara Otetelisanu rasuna vocile lui Nae Ciucurette, Ion Bajenaru, N. Niculescu-Buzau, Gogu Carussy, Velimir Maximilian, Leontina Ioanid, Ana Grand, în opereta „Printesa de Canari“ de Lecocq. Frumos montat, cu decoruri si costume de epoca, spectacolul a fost, însa, criticat, din pricina sarjelor la care interpretii apelau prea des si din pricina textului considerat a fi plin de vorbe prea pu?in inspirate: „Eu sunt generalul Bombardos! / Du-te la dracu de scârbos! / Eu sunt generalul Pataquès / Vedea-te-as sus pe meterez!“. Dupa doua reprezentatii, spectacolul a fost retras de pe afis.

Si piatra de temelie a Companiei lirice Grigoriu se pune cu prilejul celei de-a doua premiere: „Vânt de primavara“ de Joseph Strauss. Constantin Grigoriu impusese artistilor un program strict: repetitiile începeau la ora 9.00 dimineata si tineau pâna la ora 13.00. Se lua apoi o pauza pâna la ora 15.00, dupa care din nou repetitii pâna spre seara. Vrând sa fie un exemplu pentru trupa sa, Grigoriu venea primul si pleca ultimul.

Urmarea întotdeauna repetitiile din stânga scenei pentru a observa cât mai bine jocul si interpretarea artistilor. Pentru a putea fi obiectiv în procesul crearii spectacolelor, renuntase sa mai joace în ele, cu o singura exceptie: atunci când s-a montat „Voievodul tiganilor“ de Johann Strauss. Prima stagiune a companiei lirice pusa pe picioare de Constantin Grigoriu se încheie în septembrie 1904. Artistii trupei se pregatesc sa plece fiecare pe drumul lui: unii, în lungi turnee prin tara, altii, la Teatrul National.

Timp de un an, trupa pe care o alcatuise Grigoriu iese din peisajul cultural al Capitalei. În vara lui 1905, compania Grigoriu se reface, dar vin si oameni noi, printre care si Tânarul tenor Nicolae Leonard, una dintre vedetele Trupei Grigoriu

Trupa are un succes imens cu „Mostenitorii veseli“ de Winterberg. Traducerea era facuta de regizorul Paul Gusty, care introdusese si niste cuplete atractive, în ton cu realitatile vremii. Unul dintre cele mai amuzante momente ale spectacolului era, de pilda, interpretarea cupletului „Eu sunt maiorul Mura“, de catre comicul Niculescu-Buzau.

Gusty se inspirase dintr-un caz real din Bucuresti. La acea vreme putea fi vazut, fie plimbându-se de-a lungul si de-a latul Caii Victoriei, fie la Capsa, un ofiter. Portocala se numea. Acesta devenise un personaj pitoresc al Capitalei din cauza tinutei sale „deochiate“. Purta monoclu, tunica de ofiter de rosiori, pantaloni albi, bufanti, cravasa în mâna si manusi albe. Asa ca atunci când Niculescu-Buzau apare în scena într-un costum identic cu acela al ofiterului Portocala, publicul e în delir.

Minute în sir, Niculescu-Buzau nu poate rosti un cuvânt din pricina hohotelor de râs. Dupa cum povesteste însusi actorul în amintirile sale, versurile nu spuneau prea multe, dar muzica era atât de antrenanta, încât cupletul a devenit „slagarul“ bucurestenilor.

Iata cum suna cupletul: „Eu sunt maiorul Mura-Mura,/ Priviti-ma cum natura mi-a înzestrat faptura./ Din cap pâna-n picioare, cioare, cioare,/ În vesnica-mi splendoare… eu cresc ca o floare“.? În vara urmatoare, când sa se reuneasca trupa pentru o noua stagiune plina de succese, cade însa bomba: trei dintre cei mai buni oameni ai companiei, Maximilian, Ciucurette si Carussy, nu se mai întorc la Otetelisanu si se duc sa joace la Gradina Blanduziei.

În 1907, însa, revin la casa si gradina de pe Calea Victoriei. Si, pentru a crea stabilitate trupei, Grigoriu le propune în 1909 lui Leonard, Ciucurette si Maximilian sa faca parte din asociatie, cu drepturi si datorii egale în cadrul companiei. Astfel, ansamblul artistic de la Gradina Otetelisanu devine un adevarat teatru profesionist de opereta. În lipsa unei subventii din partea statului, în lipsa unui sediu permanent în lunile friguroase, artistii trupei sunt nevoiti sa onoreze însa si alte angajamente si sa joace la foc continuu, fara pauze, pâna la epuizare. Noua asociatie joaca, astfel, din toamna pâna în primavara fie în turnee prin tara, fie la Teatrul Liric din Piata Valter Maracineanu, pentru a reveni apoi în lunile de vara la Otetelisanu”.

Acorduri de opereta, trompete de razboi


Pentru o buna bucata de vreme, Gradina Otetelisanu a ramas sediul de vara al Companiei Grigoriu, iar ansamblul a reu?it sa impuna opereta, timp de câtiva ani, ca pe cel mai iubit gen de spectacol din Bucuresti.

Dupa aproape un deceniu de la fondarea companiei, Grigoriu se îmbolnave?te, iar la pu?in timp, în 1913, moare. Trupa nu se destrama însa si continua sa joace pe scena de la Otetelisanu în timpul verii, iarna facând turnee sau jucând la Teatrul Liric.

În vara lui 1916, în luna august, pe când vocile lui Leonard si Jeny Metaxa-Doro rasunau în spectacolul „Paradisul“, Bucurestiul e invadat de zgomotul trompetelor care anunta intrarea României în razboi. Iar gradinilor de vara li se interzice prezentarea de spectacole.

Din vara lui 1917 spectacolele din gradini sunt din nou prezente în peisajul bucurestean. La Gradina Otetelisanu revine Compania Grigoriu, care va juca aici pâna la destramarea ei, în 1922. Numai ca opereta începe sa intre în declin, iar locul ei e luat de spectacolele de revista.

Astfel, în ton cu vremurile si cu gusturile, din vara lui 1926, scena Gradinii Otetelisanu începe sa gazduiasca trupe de revista si de comedie. Compania de Revista Spiridus, condusa de Nicusor Constantinescu, Aurel Ion Maican, Nicu Kanner si Ion Anestin, prezinta toata vara lui 1926 doua spectacole de revista. Aceste ansambluri teatrale înjghebate pe timpul verii se lupta, însa, sa supravietuiasca.

Într-un interviu acordat revistei „Teatrul“ în 1964, Nicusor Constantinescu îsi aminteste conditiile în care îsi desfasurau activitatea la Otetelisanu: „Dar iata-ma la 20 de ani, director: împreuna cu Aurel Ion Maican, director al ansamblului ce juca la Parcul Oteteleseanu. Cu actori multi si buni: Vraca, Calboreanu, Timica, Silvia Dumitrescu… toti asociati «la parte». Greu. Mergea greu… aveam si reclame în reviste: se desfunda o sticla de sampanie si fabrica Rhein ne trimitea trei sticle pe seara. Si, ce e mai important, o sceneta satiriza politica de «pertractari» a unui partid istoric de guvernamânt. Toata conducerea partidului era înfatisata la o sedinta interminabila, în fata a doua tavi cu placinta: «din care luam, cu brânza sau cu carne?»… Placinta era furnizata de cunoscutul Follas… Dar, la repezeala, guvernul i-a majorat impozitul lui Follas, si acesta nu ne-a mai trimis placinta. «Scoateti scena si va dau placinta…», ne-a trimis vorba placintarul. Si n-am cedat. Constiintele noastre tinere au ramas intransigente. Si, în continuare, dupa spectacol, împreuna cu Ion Aurel Maican, mâncam numai covrigi cu… sampanie“ (Al. Popovici, „Cu Nicusor Constantinescu despre el si despre altii“).

Sfârsitul povestii


În 1930, alte schimbari: Compania Bulandra-Manolescu-Maximilian-Storin deschide o întreaga stagiune de vara la Otetelisanu. Si gradina migreaza cu totul înspre teatrul dramatic. În vara lui 1930 se joaca, de pilda, comediile „Înapoi la scoala“ de André Birabeau, „Familia Bliss“ de Noel Coward, „Niculescu Rasputin“ de Vladoianu si Kiritescu, „Mugurul“ de Georges Feydeau.

Din pacate, însa, frumoasa gradina Otetelisanu avea sa se mai bucure de râsetele spectatorilor si de replicile actorilor doar o vara.

În 1931, casa si gradina purtând numele boierului oltean care cumparase locul dispar sub lovitura târnacoapelor, pentru ca sa se înalte în locul lor Palatul Telefoanelor. Hohotele de râs care umpleau parcul ramân doar o amintire, câteva rânduri în cartile memorialistilor.




 Elena Leonard si Florica Florescu




 
 Un bal de la 1880



Castel Oteteleseanu Then And Now

Back

Teatrul Naţional şi Terasa Oteteleşanu 1932


Aprilie 16, 2017. Un set de fotografii pe care le-am descoperit de curind in complectarea articolului principal.












Featured post

Frédéric Damé - Bucurestiul pe la 1906

...

Popular Posts

Total Pageviews