Putul cu zale

Unul dintre faptele mai putin cunoscute despre Bucuresti: Dimbovita nu a fost singurul riu din capitala.

In fotografie este putul cu zale din Str. Antim

Bucurestioara si Dambovicioara sint doi dintre cei mai cunoscuti afluenti ai Dimbovitei.
DE asemenea mai existau nenumarate izvoare care furnizau apa potabila Bucurestilor. Multe dintre ele au fost amenajate sau sapate in fintini.

Au ramas în istoria Bucurestilor denumirile unor izvoare precum Putul cu Zale, Putul cu plopi, Putul cu apa rece sau Putul lui Zamfir. Era, de asemenea, renumita Fântâna Mitropolitului Filaret, dar si cea de la Marcuta ori cea de la Cismigiu.

Putul cu Zale

La extremitatea nordica a Podului Mogosoaiei, domnitorul Nicolae Mavrogheni ridica în 1786 o fântâna, ce i-a purtat numele si care va deschide Soseaua Kiseleff. Alta fântâna era la intersectia actualei Cai Victoriei cu strada Berthelot, zisa si Cismeaua Rosie (construita la 1800), unde s-a aflat si primul teatru bucurestean, iar alta se afla în fata Bisericii Sarindari (pe actualul amplasament al Cercului Militar). Apa, curata, de izvor, fusese adusa „cu multa cheltuiala" de Matei Basarab, de la surse de adâncime. Aceasta abundenta de ape si izvoare naturale, pastrate în nomenclatura actuala a strazilor ca niste marturii de pret (strada Izvorul Tamaduirii, strada Izvor, strada Putul cu Apa Rece sau Putul cu Plopi, Putul de Piatra, Fântânica etc., inclusiv, amintitul „Put cu Zale"), toate la un loc indica interesul locuitorilor pentru sursele de apa.

 La Putul cu Zale, si-au facut familiile Cantacuzinilor locuintele, apoi, mai târziu, Clincenii, Blehanii, Filipestii si Colfestii.

Pe hartile moderne zona "Putul cu Zale" ar cuprinde Biserica Cretulescu, Palatul Regal si zona Ateneului. Putul in sine era situat, se pare in apropiere de Biserica Cretulescu.